În literatura post-modernă, adesea personajele se zbat să devină reale. Mult mai rar, autorul se zbate să fie imaginar. (Tot așa cum toată lumea e preocupată de viața de după moarte, dar nimeni nu dă doi bani despre la fel de interesanta viață de dinainte de naștere.) A nu se confunda aceste demers cu făurirea unui autor imaginar (ce Walt Whitman sau Borges): acesta este doar un alt personaj-din-naștere. A nu se confunda nici cu actul de a trăi, în care suntem tot personaje-din-naștere și doar în mică măsură autori. Nu, mă refer la actul de a trece în propria creație. Acest lucru este foarte rar practicat din cauză că autorii habar nu au ce o să devină, odată intrați în, de exemplu, propriul roman. Acest post le este destinat și le va oferi răspunsul căutat: odată intrat în propriul roman, un autor devine, în mod necesar, nebun.
Sper că le-am fost de folos celor care vor să-și ducă mai departe meșteșugul post-modern.
About The Author
Влад, eu cred că post-modernismul este semnul alienării, aşa că nu ştiu cum pot autorii intra în propriul roman. tocmai distanţa, ruperea e cea care indică post-modernismul. sau u spui că prin scindare devii involuntar nebun, schizo?
Nu stiu de ce, dar ma face sa ma gândesc la “Jucatorul de sah” – Stefan Zweig. Poate pentru ca disocierea era mai mult decât evidenta ? O fi intuit ce-i paste pe post-moderni ?
lila a zis:
alienarii fata de ce?
c îi paşte p post-moderni, schizofrenia?
tapire, alienarea în primu’ rând faţă d propria pers, cum faţă d c…
Autorul unui roman autobiografic post-modern este ipso facto nebun ?
lilo, nu’s chiar bătut în cap, dar mie chestiile astea cu “alienarea” mi se par cam clişee.
alienarea faţă de tine însuţi, adică cum? eu sunt eu însumi mereu, cu toate schimbările de le sufăr, e un nonsens să spui că te alienezi de propria persoană
Maestre, permite-mi să fac un comentariu larg deoarece subiectul mă fascinează, prin urmare voi enunţa, ca de obicei, nişte truisme. Nu numai în literatura postmodernă, ci şi altminterea, când artistul e prea mult în opera de artă, opera în sine e… cam proastă. Pentru că până la urmă cui îi pasă de trăirile personale ale cuiva dacă acelea nu sunt în relaţie cu nişte probleme general – umane? Dacă pubicul nu poate să empatizeze câtuşi de puţin? În cel mai rău caz autorul este atât de intrat în operă încât numa el ştie ce-a vrut să zică. Asta e nasol, pentru că prima cerinţă a unei opere de artă este să facă apel la capacitatea de înţelegere a omului în general. Pe de altă parte, mulţi fac terapie practicând o formă sau alta de artă, ceea ce mi s-a spus că este rău, dar eu nu cred. Dacă omul are talent, poate transforma asta într-un avantaj, totul e să nu se piardă pe sine în ceea ce produce. Oricum ai zice şi orice s-ar face în opera de artă nu poţi scăpa de autor, el va fi întotdeauna într-o formă sau alta prezent acolo. Ceea ce mi se pare mie fascinant este să nu-ţi dai seama că el e acolo, să fie foarte bine camuflat. De fapt, pentru scriitori cel puţin, cel mai fain este să construieşti personaje care n-au absolut nimic de-a face cu tine, care nu au legătură cu personalitatea ta. Asta e marea provocare, pentru că e destul de greu. În altă ordine de idei mă scot din sărite istoricii de literatură care altă treabă n-au decât să caute prin biografiile oamenilor care scriu şi să facă legături între elemente din operele de artă şi autori. Zău dacă foloseşte cuiva chestia asta. E ca un fel de bârfă pe prispă, spărgând seminţe.
Acu să trec la nebunie. Evident, practicând o artă oarecare te poţi şi ţăcăni. Se spune că artiştii sunt oameni sensibili, dar nu sunt, sunt mai degrabă buni observatori. O iau adesea pe coclauri din alte motive sau pentru că-i macină gândurile într-un anumit sens. În cazul scriitorilor nu prea te poţi balamuci de la un personaj. Mai degrabă la actori sunt cazurile mai dese, deoarece ei sunt însăşi materia cu care arta lor lucrează şi vrei, nu vrei, trebuie să te dedublezi niţel, dar eşti oarecum mimetic şi asta ajută. Actorul foloseşte mult trăiri proprii, uneori şi gesturi proprii pentru a crea un personaj, dar în principal imită fără să-şi dea seama, după ce a filtrat prin creier toate astea. Personajul actorului are perioadă de gestaţie, de aceea e “natural”. Când joacă (şi asta mi-a spus-o un artist de teatru, de am rămas mască), actorul funcţionează pe curent alternativ. Când bucla e în jos, ca în grafic, el e conştient că este el şi că joacă, când bucla e în sus, nu mai e conştient de sine, e intrat în personaj, dar astea sunt momente mai scurte şi se cheamă instinct scenic. Dar ca să revin, pe de altă parte nebunii nu sunt neapărat artişti, chiar dacă au acces la arhetipuri, cu care arta în general lucrează, pentru că nu întotdeauna le pot şi prelucra.
Şi ca să închei, că m-am lungit rău (se poate şi mai rău), post-modernii ăştia şi mai ales post-post modernii au, dacă le citeşti sau le vezi sau le auzi operele de artă, o aură de nebuni. Cred că totuşi trebuie să ne gândim că printre mulţi dintre ei încă trăim şi că timpul, în marea lui mărinimie, îi va selecta pe cei care chiar au de spus ceva şi ştiu s-o zică. În concluzie, nu-i bai dacă intri în roman, problema e: cât intri? E neapărat necesar să intre? Există pericolul ca bucla de deasupra, din grafic, să devină linie continuă, dar sunt rare cazurile.
Cred că termenul “alienare”, așa cum era el folosit de…alieniști (o veche denumire a psihiatriei), însemna “rupere de realitatea convențională”. El era folosit într-un sens foarte concret, fără ambiguități. Alieniștii observaseră că bolnavul mintal se înstrăina treptat de realitate, nu mai era interesat de ea, fiind absorbit într-o lume imaginară proprie. Returnându-i fără menajamente serviciul, realitatea convențională (e.g., societatea) se dezicea de alienat, alienându-l și mai tare.
Nu cred că în autobiografie autorul descinde în operă, ci mai curând inventează un personaj care îi poartă numele. Nu, altceva înseamnă să intri în propria operă: poate P.K.Dick a făcut-o, nu știu. E, cum spuneam, mult mai rar.
Gedagte, una dintre pseudodramele scriitorului postmodern e lipsa sa de viață proprie. Acest fapt îl observase deja Baudelaire, după care a tot fost remarcat, vezi povestirea aia a lui Borges cu Shakespeare și D-zeu. Întrucât un scriitor adevărat nu are viață proprie, e liber să-și joace rolul de scriitor – cică.
Foarte mulți p.m. încearcă dinadins să fie nebuni, eșuând lamentabil.
Alienare inseamna si instrainare de natura, indepartare de la tiparul originar. Cum progresul civilizatiei se masoara tocmai in gradul de indepartare de la natural, ar rezulta ca traim in alienare, deci, dupa cum ziceti voi, in nebunie. Si atunci autorul nebun nu e decat un traitor( romanesc, nu englezesc) in aceasta lume, cetateanul lumii nebune.
Nu cred ca s-a nascut vreodata un om care sa fie in intregime altfel decat ceilalti, asa ca oricat de personal ar fi un roman, el va fi si intr-o masura oarecare universal, sau general uman, daca vreti.
Cat despre artistii adevarati, sau genii in general, ei sunt prin definitie exceptionali, exceptii, cu ceva in afara sau pe deasupra normei. In mod necesar, sunt nebuni dupa criteriile lumii comune. Adica folosesc mai mult din creierul pe care noi , cei obisnuiti, il lasam sa se odihneasca in pace, folosind doar o particica din capacitatile lui.Si apoi ii facem nebuni pe altii care vad mai mult si inteleg mai mult, sau vad altceva si inteleg altceva.Intotdeauna m-am intrebat daca lumea in care evadeaza nebunul de rand, pacientul de psihiatrie, nu neaparat artistul, nu cumva exista. Cele mai multe lucruri sunt descoperite din necesitate.Poate cei care au nevoie sa iasa din lumea asta, reusesc sa gaseasca portita spre alta lume, alta dimensiune, alta realitate. Cei normali uita ca ce vedem noi nu e REALITATEA, ci CE VEDEM NOI, realitatea noastra.Normalitatea nu e decat ” norma” stabilita in mod democratic: ce si cum percep cei mai multi. Lumea cu linii drepte si obiecte solide, desi s-a cam dovedit ca nu exista nici unele , nici altele.
Aici fac și io ca tapiru: care a fost tiparul original???
pai da
io am un fix cu cliseele, nu mi-o luati in nume de rau, ca nu o fac in scopul de a jigni, dar si asta cu “intrainarea de natura” mi se pare un cliseu
cliseu fiind, in definitia mea, un lucru general acceptat care este acceptat pentru ca e general acceptat, si nu pentru ca e analizat atent.
continui si io intrebarile, ce e aia “natural”? este ceea ce exista in “natura”, iar natura fiind aia nemodificata de om? recte, un colt de padure amazoniana e naturala, pe cand downtown New York nu? – incerc sa ma lamuresc.
bun, accept definitia, natura e chestia aia nemodificata de om, dar de modificat tot e modificata de ceva, de animale, de plante, de geologie, e un proces dinamic. sunt cuiburile de pasari din copacii padurii amazoniene “naturale”? de ce alea sunt si blocurile din Ghencea nu? doar pentru ca am stabilit noi, absolut arbitrar, ca “natural” inseamna dincolo de influenta omului?
natura nu exista in afara componentelor ei, si e definita de componentele ei, fie ele the white cliffs of Dover, codrii Cosminului sau downtown New York. noi cream natura si ea ne creeaza pe noi, e o absurditate sa spui ca “ne instrainam de ea”, in afara cazului in care vii cu niste definitii inguste, de exemplu definitia cum ca “natural” este (era) relatia noastra cu natura din epoca preindustriala (caci cam asta cred ca e definitia de lucru din argumentul lui diligentreader) cand traiam, zice-se, “in armonie cu natura” (armonie, my ass, nu am trait niciodata in “armonie” cu natura, pa vremea cand eram culegatori-vanatori exterminam specii intregi, pe urma a venit agricultura si am facut din natura ce am vrut noi)
io am o problema cu constructiile logice bazate pe premise sau definitii nefondate, de exemplu “progresul civilizatiei se masoara tocmai in gradul de indepartare de la natural” – says who??
nu zic ca alienarea, ca concept, nu exista, dar sa fim atenti cu definitiile si cliseele, totusi.
Am obosit. Daca centrul New York-ului e acelasi lucru cu padurea amazoniana, ma duc in cliseele mele, si daca sa mananc un mar din curtea mea de la tara e acelasi lucru cu marul modificat genetic ca sa fie perfect, ma duc in definitiile mele. Pa.
nici padurea amazoniana nu e acelasi lucru cu padurea de la Gura Teghii, nu ajungem nicaieri cu compariatiile astea prost aplicate.
am constatat ca exista, in general, un deficit FOARTE MARE de “arta a conversatiei” (sau a argumentarii logice, mai degraba, de aia trimiteam lumea mai demult la lecturile alea despre logical fallacies). EU am obosit sa tot explic si sa ras-explic ca daca doua lucruri au o definitie comuna nu inseamna neaparat ca ele sunt “acelasi lucru”. naveta spatiala Discovery si caruta cu boi a lu’ Grigorescu se pot incadra intr-o categorie comuna suficient de ingusta si delimitata, “artefacte umane menite transportului de oameni si de marfa”, asta nu inseamna ca “sunt acelasi lucru”
dar ca sa nu cad in presupozitii, diligentreader: cum definesti TU “natura” si “natural”?
@tapirul/11.
“nu zic ca alienarea […] nu exista” = ‘zic ca alienarea […] exista’ ?
diligentreader, nu te supara asa repede ca omul propunea doar mai multa atentie la concepte.
Una peste alta, eu cred ca planul maret al omului e tocmai indepartarea de natura. Da’ intr’un sens care cam scapa taman datorita cliseelor. Dezvoltarea medicinei e ca sa scapam de natura (lupta cu virusurile, prelungirea duratei de viata, transplant de inlocuire a organelor defecte). Masina, internetul, pina si bicicleta, sint ca sa scapam de limitarile naturale in privinta vitezei de deplasare si comunicare. Mai mult, dezvoltarea psihica specifica omului merge cumva in contra naturii. Ne inhibam instincte pentru a nu incalca norme morale care nu decurg nicicum din natura. Exemplele pot continua.
Pe de alta parte, daca privesti componenta aia ne-animalica din om (ratiune, empatie, ura, emotii complexe in general) ca fiind nimic altceva decit un mecanism adaptativ, apai si ne-animalul devine tot natural. Asta e omul, cit se poate de natural ca si marul din gradina ta. E drept, unele consecinte ale “naturaletii” lui sint la fel de dragute ca lupul care sare la beregata gingasei caprioare.
Daca ar fi sa caut o alienare, eu as cauta’o in alta directie: incapacitatea omului (luat in cazuri particulare si nu ca generalitate) de a mai privi in afara sistemului sau ingust de placeri si frustrari (lipsa de empatie, consideratie, respect si sens)
grrl, nu neaparat. asta e alta capcana in care se poate cadea usor, a pune niste lucruri pe aceeasi axa “da-nu”, “de acord/nu’s de acord” mai degraba, cand de fapt ele sunt pe axe diferite.
ma refer aici la “attidues and beliefs”, nu la adevarul ala obiectiv si absolut (pe care inca nu l-am descoprit)
“nu spun ca alienarea nu exista” inseamna “nu stiu daca exista sau nu, nu neg existenta ei” – dar asta nu inseamna neaparat ca afirm existenta ei.
@ MBadragan:
da, dar asta doar in aparenta. in incercarea noastra de a ne “indeparta de natura”, cum argumentezi tu, nu facem decat sa cream un mediu nou la care trebuie iarasi sa ne adaptam. “natura” nu ramane statica in timp ce noi ne departam de ea, ea se schimba (noi o schimbam) si revenim mereu la punctul de pornire.
oamenii, spre deosebire de alte vietati, au o capacitate mai mare de a modifica ei mediul, in loc sa se lase (doar) modificati de catre mediu, cum fac restul vietatilor in general.
@tapirul Ceea ce spuneam folosea premiza deschisa de diligentreader, premiza de care ma departam ulterior in bugata cu mecanismul adaptativ.
Si eu cred ca este vorba doar despre o aparenta interpretata fortat. Sintem cam pe aceeasi lungime de unda, poate argumentam diferit sau folosim cuvinte diferite.
tapirul a zis:
Se mai numeste “consensus universal” si este unul dintre primele argumente în favoarea existentei divinului – Cicero în De natura deorum. 🙂
@Vlad Te gândesti la un autor anume ? Eu ma-ntrebam daca un ‘roman’ autobiografic (nu o autobiografie) poate constitui un reper pentru un alienist 🙂 In acceptia ta ar fi echivalent cu “une chute due à la mise en abyme” ?
Opunand naturalul civilizatiei, mi se pare evident ce inteleg prin natural, ceea ce englezul numeste wilderness, ceea ce nu e facut de mana omului, el fiind singurul creator al lumii asteia dupa cel primordial, pentru ca e singurul care a creat ceva nou. Pasarea care isi face cuib foloseste ce gaseste in natura, nu schimba structurile profunde. Dar mi se pare chiar sterila discutia. Daca vorbesc despre hrana naturala sau materiale naturale si incep sa speculez ce e natura si ce mai e natural azi, atunci continui cu ce e omul, ce e soarele, ce e aerul, si dau in Babel, nu mai inteleg nimic.
Tapirule, nu sunt vorbe noi pe lumea asta, si daca le creez, nu ma intelege nimeni. Asta cu cliseele nu tine, pentru ca daca gandesc eu cu mintea mea si pun in vorbe ce au mai pus si altii inaintea mea, nu fac decat ce face orice om, traiesc ce au trait si altii si gandesc ce au gandit si altii. Si ce spui tu e mestecat de mult.Si tu repeti ce au repetat multi inaintea ta. Nu suntem niciunul Adam si Eva ( tiparul originar, Vlad), si suntem ” dupa chipul si asemanarea ” unor multe, de acum, miliarde de oameni. Noi exprimam niste pareri diferite, care ne apartin in masura in care le-am gandit cu mintea noastra, dar nu in masura in care sunt unice. Ca nimic nu mai e unic pe lume. Nici parerile tale si vorbele tale, in exact secventa in care au aparut. Clisee? Daca vrei, numeste-le asa. dar atunci orice dialog real a incetat. Nu ma supar. Numai ca etichetarile nu invita dialogul, ci il inchid.
cred că alienarea e când ai în tine o înstrăinare faţă de propria persoană. când eşti într-un soi de demenţă, iar empatia nu-şi mai are locul.
când vezi o imposibilitate a fiinţării peste tot: în jur şi în tine
crampe de-astea (când râzi bătându-ţi joc de orice нет ничего святого в церкви, când nu mai eşti acolo când vorbeşti sau când te exprimi)
Adica tot ce nu e facut cu materiale extraterestre e natural. Omul a folosit ce a avut la indemana ca sa inventeze naturi noi.
Ei, nici castorii nu se lasa ei influentati de mediu, hihi.
Poate ca alienarea fata de tine insuti s-ar traduce printr-o instrainre fata de un anumit “eu”, de la un moment dat, si pe care-l etichetezi tu ca fiind “cel mai OK”. Sau fata de un ideal “eu”
Haaa, ce de comentarii mişto! Ca în vremurile bune 🙂
Mi se pare interesantă încercarea de a defini “alienarea”. E clar că are mai multe sensuri în funcţie de cine foloseşte termenul. Cum spuneam, psihaitrii îl foloseau în sensul de despărţire de realitatea convenţională. O despărţire care nu e intenţionată, premeditată, etc, ci mai curând un eşec. De ex, un sihastru nu e alienat, un schizofren e.
Sociologii şi antropologii folosesc termenul altfel. Mi-e încă neclar cum. Un sens ar fi: pierderea unui drept de proprietate pe care îl ai asupra propriei persoane. Cred că asta ar fi alienarea faţă de tine însuţi, aşa cum încerca să zică lila. În sensul ăsta, există mai multe grade de alienare. Toţi suferim de o alienare “din oficiu”, intrinsescă, atâta timp cât însăşi eul nostru e total dependent de ceilalţi (ce sens ar avea o persoană complet singură în univers? Ce capacitate de a se autodefini?). O altă alienare inerentă, dar nu tocmai intrinsescă, e diferenţa dintre imaginea noastră şi noi înşine. Imaginea nu ne aparţine, chiar dacă o putem manipula, schimba, etc. Ea e prin definiţie a celui ce o priveşte. Etc. Pe măsură ce alienarea e mai gravă, e ar deveni sinonimă cu pierderea libertăţii. Dar ce e libertatea? 🙂
Mai scriu un comment imediat
Despre natural vs non-natural. Diligentreader, poate ai obosit, dar sunt de acord cu critica tapirului. Eu însă încerc să trec peste nedeterminarea traducerii 🙂 ca să văz dacă reuşesc să te înţeleg. Tu pari să vorbeşti de o alienare faţă de o Vârstă de Aur, o origine a cărei existenţă e improbabilă (cam ca chiorenia lui Odin despre care vorbeam deunăzi). E şi asta o alienare inerentă, dacă vrei. Dar Vârsta de Aur şi nostalgia originilor e una, şi “naturalul” (pădurea amazoniană) e cu totul altceva.
Idealizarea naturii “originare” e doar o construcţie culturală. Altcineva şi-ar putea imagina natura cu totul altfel, de exemplu ca un apogeu al cruzimii. O cruzime pe care oamenii doar rareori o ating. E şi ăsta un punct de vedere.
Citesc acuma o carte fantasy supermişto, de Steven Erikson (mulţumesc nusitatu, dacă citeşti 🙂 ). Un personaj din ea, un fel de şaman străvechi (T’lan imass), e interpelat privind exterminarea unei specii animale. “Păi credeam că voi sunteţi în armonie cu natura”. T’lan imassul ăsta răspunde că asta e o prostie. Că nici lichenul din deşert nu are linişte, şi că totul, în natură, e război pentru supravieţuire. Nu tocmai idilic, nu?
Poate că [nenatural|natural] ar însemna acelaşi lucru cu [deliberat|nedeliberat]?Oops!, era să intru în polemici cu eventualii adepţi ai design-ului inteligent.Citind postarea de faţă mi-a venit în cap să văd ce-ar însemna post-modernismul în programare. Legătura e la Ploieşti, desigur: programele sunt opere literare scrise de programatori (autori) pentru a încinge creierele unor cititori dedicaţi (calculatoarele). Cre’ c-ar fi bine să mă rezum la genul epic* — cel mai gustat de maşinile de calcul. Dar asta poate în weekend, când o să termin de sudat în uzină.
__________
*Ok, doar programele scrise în limbaje imperative sunt din genul epic. Protocoalele client-server cam sunt din genul dramatic. Lirica e reprezentată de programe scrise în Prolog sau Lisp, de exemplu. Sau poate că nu… 🙂
@diligentreader #20 Daca iei niste statistici actualizate e interesant cum indicatori de genul speranta de viata, mortalitatea infantila, calitatea vietii stau semnificativ mai bine in locuri “alienate” decit acolo unde oamenii traiesc mai aproape de “wilderness” (Japonia, in 2009, speranta de viata 83 de ani si aproape 30.000 $/capita, Afganistan 44 de ani si 1200 $/capita, Zimbabwe 46 de ani si 444 /capita, Zambia tot 46 de ani si 1442 $/capita)
Wilderness is nice da’ numa’ daca e privit in conditii de siguranta 🙂 Eu unul m’am intilnit de 4 ori cu ursul pe munte si, oricit de mult iubesc muntele, mi’am dorit in momentele alea sa fiu inconjurat de confortul betoanelor bucurestene. Pentru ca, sa nu uitam, d’aia am inventat betoanele, ca sa ne ascundem de ursul din padure.
Comrades,
As I have told you in my great work, the alienated individual is ‘a plaything of alien forces’, for instance… like the individual in this picture.
And now… comrades of all countries, unite, and get to work, and produce Profit, instead of annoying Diligentreader. 🙂
B.deComp a zis:
cred că definiția tapirului se potrivește mai degrabă pt o prejudecată. conceptul nu e analizat atent din lene intelectuală.
și eu am un cui contra prejudecăților/clișeelor, mai ales cînd sunt aduse ca argumnte într-o discuție.
altfel, sigur că omul nu a fost niciodată în armonie cu natura, mai degrabă în luptă cu ea.
eu cred că mulți confundă fiorul estetic deosebit pe care ni-l dă natura cu o experiența mistică, de armonizare cu cosmosul. bine, mulți au circumstnțe atenuante gen acid, ciuperci.
Fiorul estetic dat de natura???Ce frumos! Ca-ntr-o analiza literara pentru capacitate.
@diligentreader
deci:
Mie imi place foarte mult pattern-ul de reasoning:
‘Nu ai analizat atent, ca daca analizai atent, atunci ajungeai la concluzia/teoria unica, corecta, la care am ajuns eu/noi, pentru ca noi analizam mereu cu atentie’.
Diligentreader, nu stiu daca va este cunoscut, dar, pentru a verifica validitatea, imbatabilitatea si suprematia unor teorii fata de altele, exista instrumentul numit
‘Ciurul atenţiei’
care este o sita prin care se cern teoriile, atat cele emise ‘cu atentie’, cat si cele emise ‘fara atentie’.
Teoriile/parerile/concluziile emise fara atentie –adica gresite – raman in ciur, cele perfecte – adica emise cu atentie – trec prin ciur(ul atentiei) si cad intr-un castron – castronul adevarului – si de acolo se servesc (cu garnitura de salata bœuf) de toti cei interesati in adevaruri supreme, imbatabile, adica emise ‘cu atentie’.
🙂
@ Karl Marx:
Eu aş fi semnat “Grrl Marx”.
@ Vlad:
“T’lan imassul ăsta răspunde că asta e o prostie. Că nici lichenul din deşert nu are linişte, şi că totul, în natură, e război pentru supravieţuire. Nu tocmai idilic, nu?”
Nu mi se pare corect să-ţi întemeiezi argumentele pe personaje literare (chestie pe care o făcea Schopenhauer). Cel care vorbeşte nu este de fapt “sălbaticul” (ar fi interesant să-i auzim părerea), ci contimporanul urban Steven Erikson.
@Mefisto Pai nici natura nu e in armonie cu natura (daca prin armonie te referi la paradisul pierdut cind se pupa lupul cu mielul).
Noi oamenii avem o pretentie interesanta, natura sa ramina naturala, cu noi in ea da’ fara sa fie influentata de noi. Sa fim un fel observator invizibil care se hraneste cu eter si traieste intr’un univers paralel, un fel de bula anentropica etans izolata de sistemul observat.
A. a zis:
Chiar ca si eu m-am mirat ca el, Karl Marx, are niste jucarii exact ca ale mele, si cand m-am uitat astazi in cutiuta unde tin eu pe Ken & Barbies, ce credeti? Au disparut. Acum vad ca Marx le-a luat(furat!) de la mine, dar ce sa astept de la cineva care nu respecta proprietatea privata?
@ MBadragan:
Se poate observa ceva fara modificarea entropiei ? Cu alte cuvinte : dintr-un sistem izolat se poate observa ceva în afara lui ?
Izolat adiabatic, hmmm…
@B.deComp Pai tocmai in asta consta absurditatea pretentiei. 😀
v-aţi îndepărtat de la subiect 🙁
@ MBadragan:
Da, aici este frig. Am înca impermeabilul pe mine 🙁 Ai dreptate, am dori existenta unui perete adiabatic unidirectional. Dar atunci nu s-ar mai numi adiabatic 🙂
@ grrl:
Eu cred că de fapt a fost Jenny Marx, dar s-a fâstâcit şi a semnat cu numele soţului (deh, mentalităţi de secol XIX!). Că altminteri, să fi devenit Karl atât de glossy încât să citească “Marie Claire”?
Este greşit când se spune că bărbaţii sunt obsedaţi de sex. Femeile sunt cele cărora le tâşneşte sexualitatea prin pori chiar şi când se roagă sau rezolvă sisteme de ecuaţii. Priviţi încă o dată, vă rog, întregul aranjament conceput de Grrl. Vă rog să remarcaţi cum Ken, întins relaxat pe spate, împinge delicat (arcuirea degetelor) dar ferm (pârghia formată de antebraţ) capul lui Barbie către… beah!, Grrl, ce porcărie!
Slurp!
@ B.deComp:
Tovarăşi, entropia este un concept burghez obscurantist! Speriaţi de stafia ce bântuia prin Europa, reacţiunea a încercat să sperie clasa muncitoare sugerând că lupta de clasă şi climaxul ei, revoluţia proletară, ar duce la o creştere a entropiei care ar avea ca efect final dizolvarea întregii societăţi omeneşti, nu doar a claselor asupritoare.
După cum se poate vedea, urmaşii mei nu sunt demni de a se înrola sub stindardul roşu, cu secera şi ciocanul! Epigoni de căcat.
K.M.
@ A.
Comrade A.,
Honi soit qui mal y pense!
Observ ca sunteti FUARTE alienat.
@A. a zis, in loco K.M.
Comrade A.,
I beg to differ!
Stralsund este in Germania de Est, si aia sunt educati dupa doctrina lui Stalin, nu dupa a mea.
@ Karl Marx:
De la Oester Reich sa intelegem ca proveniti Dvs, stimate Krrl?
şi Vlad care se bucura că discuţiile sunt ca pe vremurile bune….
A. e ca Blegoo? Adica personaj colectiv? Ca s-a schimbat semnificativ de la o vreme.E mai zglobiu, mai ametit; nu mai are replici documentate,bine gandite si cantarite, ci zburda in replici aruncate parca din goana motoretei. Trece printr-un proces de intinerire? Goji cumva? Cele 5 rituri tibetane? Sau a trecut numele vreunui nepot?
@ diligentreader:
Într-adevăr, aşa este cum spuneţi. Şi cum spunea şi Vlad. Eu însumi am observat asta de ceva vreme: ceva a scăzut în intensitate. Nu mi-e clar ce, probabil nevoia mea de a-mi impune punctul de vedere polemizând. Simt că mi-am pierdut pofta de a mai participa la discuţii. Ma regăsesc intrând aici de câteva ori pe zi şi scanând rapid comentariile: dacă sunt hazlii le citesc, altfel sar repede peste ele. Nu ştiu, cred c-am devenit mai trist. Înainte eram disperat, acum intensitatea a scăzut şi sunt doar trist. De exemplu, azi am aflat ceva atât de urât despre cineva atât de frumos, încât mă enervează că nu e nimeni pe-aci să mă facă să râd. Nu vi se pare dezolant să dialoghezi, vineri seara pe un blog pustiu, cu Marx?
Cât despre comentariile documentate – de ceva vreme nu mă mai regăsesc în ele. În primul rând, sunt academice, deci la persoana a III-a. Or, încep să fiu din ce în ce mai atras de scriitura la persoana I – ceea ce însă nu pot practica, dacă doresc să-mi păstrez anonimatul. În al doilea rând, ceea ce făceam era pedanterie, nu cultură.
(Pentru psihiatru: cum e cu putinţă ca o persoană care în public este încarnarea Graţiei pe Pământ să se dovedească în privat o scroafă vicioasă? Cum pot încăpea asemenea extreme în acelaşi suflet? – Film porno cu făptură spirituală, cum ar zice Gavagai.)
Daca ” ai aflat” si nu ” ai vazut cu ochii tai”, ai macar rezerve.
Si nu zi scroafa ( ca toti barbatii e porci), ci bacanta.Desi s-ar putea sa fie doar pur si simplu femeie.Tu idealizezi, cauti femeia inger. Dar cei mai multi barbati vor exact asta: gratie in public, bacanta in privat.
@ A.:
@A., pana iti raspunde psihiatrul (sincer, nu cred ca o sa aiba ceva concret de spus, pt. ca asta nu e boala, ci deobicei rezultatul “nurture”), noi vrem detalii! ce fel de scroafa (c’mon, ipocrizia poate fi dusa la extrem, e scrisa in genele noastre, depinde numai de context), cand, cum, ce-ai-facut-in-ultimii-5-ani-dece?:)
@dgr, sunt sigur ca stii ca o bacanta nu e o scroafa. si nici scroafa nu poate fi bacanta. bacantele sunt de cultivat, iar scroafele de ignat:)
@vlad, cand li se zicea psihiatrilor “alienati” & such? sec XIX, cumva? Charcot et al., despre aia vorbesti?