Motive de plecat

by Vlad

Aș pleca din țară din următoarele motive:
– aici nu contează dacă sunt un psihiatru bun sau prost. Nu contează nimic, de fapt, aș putea la fel de bine să nu exist. Nu există orizonturi, perspective. Ratez, încet și sigur, și, ca să fiu limpede, nu dau vina pe țară. 70% cel puțin e doar din cauza mea. Dar simplul fapt că ratez mă face inutil, mă eliberează. Nu există remușcări dacă ceea ce aș putea avea de oferit nu e primit.
– aș vrea totuși să aflu dacă sunt un psihiatru bun sau prost. Nu e neapărat o chestiune de orgoliu, cum ar putea părea, ci una existențială. E firesc pentru orice om să își planifice mereu existența în funcție de rezultate. Înseamnă să fii sănătos dpdv psihic.
– singurătate. În general, asociem singurătatea cu străinătatea. Singurul lucru cu care ar trebui să asociem singurătatea e propria persoană, dar eu nu sunt o persoană singură, în sensul intim al cuvântului: am o familie frumoasă și câțiva prieteni buni. Sunt împresurat însă de un tip de singurătate mai avansat social. Comunicarea cu egalii mei (my peers) e practic inexistentă și, deși îmi repet că mă descurc și fără așa ceva, adevărul e că mă mint, că îi simt nevoia, ar fi ca o gură de aer proaspăt.
– mai mult, simt nevoia unui loc, în societate, în care să fiu binevenit. Aici sunt doar tolerat, și chiar și asta din ce în ce mai anevoie. Peste tot, inclusiv pe propria mea stradă.

De asemenea, aș mai pleca și din următoarele motive, de data asta neesențiale:
– bani. Garsoniera și bicicleta încep să fie neîncăpătoare.
– Să văd lumea, să mă scald în ocean și să mă cațări în baobabi, etc.
– libertate. Să pot să ies din oraș pe sus-menționata bicicletă când am chef fără că asta să constituie un act de vitejie dementă.
– politețe. E tare obositor să te uiți urât pe stradă, să fii privit urât, să nu-ți răspundă vânzătoarea la salut, etc. Sunt chestii minore, neimportante, dar se adună și ele la nota de plată.
– ciubuceală. Eu știu că suntem o țară otomană, etc., dar am un handicap groaznic: nu sunt în stare să dau ciubuc. Nici să iau. Acest lucru e oribil, pentru că un morman de formalități banale devin, pt mine, extrem de dificile. Birocrația devine un labirint plin de capcane. Până la urmă o scot la capăt, de asta zic că nu e un motiv esențial, dar, de asemenea, oboseala se acumulează.
– intimidarea. În Ro, ca să denunți o anomalie trebuie să fii paranoiac. Este o determinantă socială. Cum nu sunt paranoiac, asertivitatea mea tinde aici spre zero.

Motive să rămân:
– practic, niciunul. Cândva credeam că n-aș suporta distanța de persoanele dragi. Mă refer la părinți și rude, că prietenii, care nu au plecat, vor pleca în curând. Însă astăzi Parisul e mai aproape de București decât Oltenița. (Desigur, de la Oltenița aș putea ajunge pe bicicletă 🙂 ). Lumea e mult mai mică, distanțele sunt desființate, nu mai sunt locuri de explorat. Europa, cel puțin, e o ogradă. Credeam că sunt dator să încerc să rămân, că e treabă de făcut. A picat și asta, a se vedea primul paragraf, deși treaba a rămas nefăcută.

Și cu toate astea rămân. Sunt aici, și, după toate probabilitățile, voi fi aici și peste 30 de ani, sănătoși să fim noi. Ciudat, nu? Probabil că, în adânc, știu că toate aspirațiile enumerate prin postul ăsta sunt iluzorii, că ecuația nu-și găsește soluția dacă fugi de ea. Măcar să am onestitatea de a mă recunoaște învins: nu știu, nene, cât e x, y și z.

Trimit leapșa asta mai departe celor care sunt pe aici sau nu. Leapșa cu motive de a pleca sau a rămâne. Știu că o mai fi fost, dar mai trebuie și actualizări.

About The Author

140 thoughts on “Motive de plecat”

  1. dusty: interesantă comparația cu relația abuzivă. Poate există și sd Stockholm față de țara de origine, o formă de neo-patriotism.
    dauber: mulțumesc pentru comentariul excesiv de amabil, nu-l merit, și în plus mă simt dintr-o dată foarte bătrân 🙂 Bine ai venit pe la noi!

  2. Cum e antinomia “plec-raman” intr-o relatie abuziva? Motivele ma intereseaza.

    “Abuziv” poate fi si numai in capul cuiva? (un fel de maniapersecutiei-gen?)

  3. Vlad, m-a trasnit ideea si-am zis s-o scriu pana nu pleaca. Mi-s din soiul plecator. Ma mir ca n-am vazut asemanarea mai devreme.

    Madelin, era cat pe-aci sa bat campii ca un observator extern poate fi obiectiv, dar mi-am dat seama ca e o ineptie, si ala poate fi subiectiv de numa’. Apoi m-am gandit ca e o problema de perceptie, caz in care nu conteaza daca sursa e in cap (“mi se pare”) sau in afara lui, tot in cap ajunge si tot raul ala il pricinuieste. Banuiesc ca e mai probabil sa fie “pe bune” daca nu ii vezi pe toti abuzandu-te (desi si asta e o treaba subiectiva).

    Motivele pro-plecat si pro-ramas? Pai… pro-ramasele-s periculoasele. “N-am incercat suficient, e vina mea, mai stau, mai incerc”; “dar e bine cateodata”; “ne cunoastem” / “imi vorbesc limba, nu-s printre straini” (asta chiar nu ma impresioneaza); “daca raman singur(a)?” / “daca n-o sa-mi iasa pasentele acolo?”; “ce e de fapt dincolo de asta? dar pana la urma de ce n-as putea sa continui asa?”

    Or fi mai multe pe care le-am uitat, eu ma gandesc la efecte. Daca simti ca n-ai aer, daca te mananca de viu, daca mergi pe “valuri” si lumea se intampla in afara ta ca un ecou si nu tii minte daca ai visat sau a fost aievea, daca plangi singur din senin si oriunde sau cand incerci sa povestesti cuiva sau cand auzi (sau citesti sau vezi) oricat de vagi promisiuni de fericire (ale altora), daca teama de a te bucura iti e o durere cunoscuta, daca te simti departe chiar in imbratisarea unui prieten, daca nu ai mai simtit de mult ca lucrurile sunt acolo unde se cuvine sa fie, daca ti-e frica de ti se invarte capul si nu vezi nicio iesire… aia e, nene, aia e.

  4. Daca simti ca n-ai aer, daca te mananca de viu, daca mergi pe “valuri” si lumea se intampla in afara ta ca un ecou si nu tii minte daca ai visat sau a fost aievea, daca plangi singur din senin si oriunde sau cand incerci sa povestesti cuiva sau cand auzi (sau citesti sau vezi) oricat de vagi promisiuni de fericire (ale altora), daca teama de a te bucura iti e o durere cunoscuta, daca te simti departe chiar in imbratisarea unui prieten, daca nu ai mai simtit de mult ca lucrurile sunt acolo unde se cuvine sa fie, daca ti-e frica de ti se invarte capul si nu vezi nicio iesire… aia e, nene, aia e

    Astea si inca multe altele. O iritare-pizzicato, permanenta, prin locurile comune ale comunitatii (strazi, gari). O indiferenta care creste ca mareea. O blazare de balta cu lintita. O inertie senzoriala.

    Singura chestie care ma incurca e asta: daca nu am cum sa plec, de fapt, din mine insami?

  5. Madelin a zis:

    Singura chestie care ma incurca e asta: daca nu am cum sa plec, de fapt, din mine insami?

    Daca eu sunt de vina, carevasazica? Daca o sa repet tiparul asta? Daca de fapt doar “fug cand dau de greu”? Cateodata parca si prietenii ne-au judecat deja in felul asta si sunt prea delicati sa ne spuna. Ceea ce uitam e nevoia fiecaruia? multora? unora? de a-si gasi rezon la propriile renuntari.

    Indiferenta mi s-a construit de obicei ca raspuns. Imi place sa-mi pese si ma simt ca intr-o capcana daca nimic nu ma lasa sa-mi pese. Se intreba cineva pe Facebook aseara la ce varsta devii “varstnic”. N-am raspuns, gandul meu “cand renunti” mi s-a parut prea violent.

  7. @ Madelin:

    Macar iti acorzi o sansa, de a fi incercat … si nu neparat sa pleci din tine, cat sa pleci mai adanc in tine insati 🙂 Pentru ca, probabil, te regasesti (sau te cauti) pe tine insati si in gestul plecarii sau al intoarcerii, daca te vei intoarce 🙂

    Eu cred ca daca iti doresti foarte tare o schimbare, schimbarea respectiva iti va face bine.

  8. Acum sint in Romania doar 20 de specialisti in domeniul chirurgiei ortopedice pediatrice.

    http://www.ortopediepediatrica.ro/artop/birou-de-presa.html

    Premisele pentru dezvoltarea în continuare a acestei specialităţi delicate se arată favorabile, dar mai sunt încă foarte multe de făcut. Opinia cea mai avizată vine chiar din partea profesorului doctor Gheorghe Burnei, o somitate în domeniu, preşedintele ARTOP: „Avem un gol de 100 de profesionişti în domeniul chirurgiei ortopedice, gol creat în ultimii cinci ani, în care, prin desfiinţarea specialităţii, nu au mai fost pregătiţi medici pentru acest domeniu. Este nevoie de încă cinci ani pentru a repara acea gafă uriaşă şi suntem mulţu­mi­ţi că justiţia română a reuşit să salveze, prin decizia ei favorabilă de reînfiinţare a specialităţii, vie­ţi­le a sute de copii care vor avea ne­voie de astfel de in­ter­ven­ţii chirurgicale în următorii ani”.

  10. Mărite Mahalajah,

    Mă plec în faţa bogăţiei scrisului tău! Sunt o figură nou intrată definitiv în gloata de gură-cască de la uşa prezentului blog. Bun venit. Mulţumesc. Deşi mă simt minusculă printre atâtea legende vii ale consemnărilor de pe aici, cu ocazia celui de-al 110-lea comentar la subect îndrăxnesc să menţionez că mie una în Mexic îmi e cel mai bine de până acum, ceea ce vă doresc şi vouă! Adecă tocma ţi-am lansat un fel de invitaţie vădită. Mexicul nu seamănă nici cu Şenghenul, nici cu România, nici cu America, nici cu Oceania, nici cu nimeni… aici senzaţia de alienare, sentimentul singurătăţii… sunt doar amintiri din altă viaţă – pentru cine are ochi de văzut să citească şi bicicletă de umblat, să pedaleze

  11. Bine ai venit pe la noi, dragă Distilady. Din câte știu eu, unii mahalagii au fost prin Mexic și ar putea să ne spună mai multe.

  12. Unii mahalagii au stat totuşi atât de puţin în Mexic încât ar putea trece drept impostori atunci când ar vorbi despre acel Tărâm Minunat. Ei se pleacă smeriţi în faţa bogăţiei experienţei mexicane a altora.

  13. Oricum, eu cred că după ce mori ajungi în Mexic. Şi-acolo începe viaţa adevărată, nene! Asta de-aici nu-i decât o pregătire, o prolegomeană.

  15. @ Vlad: Consider că A. e un gentilom (şi-i mulţămesc pentru complimente)pentru că, oricât de puţin ai sta în Mexic, dacă ai ochi şi inimă ca să-i poţi recepta esenţa, te prinzi ce şi cum.
    Mexicul e cum spune dumnealui dar, cu voia dumisale şi a lui milady Distilady, aş face o precizare: sudul Mexicului e cel despre care vorbim. Cred că aşa arată raiul. Dacă n-ar fi ei atât de reticenţi cu străinii, mâine aş vinde tot şi m-aş muta în Chiapas.

  16. Două variante:

    – fie Monica citeşte regulat ce-i pe-aici, şi atunci mă simt ca atunci când m-a prins tata uitându-mă la un film porno;

    – fie Monica s-a trezit azi cu o grămadă de accesări ale blogului său (pe care oricum nu-l citim decât Rareş şi eu), toate fiind din clicuri pe link-ul dat de mine şi, luându-se după urmele lăsate de criminal, a ajuns din Mexic în mahala.

    Oricum, precizez: după ce mori ajungi nu în Mexicul cesta, ci în cestălant.

  17. @ A.:
    Că nu durează prea mult mărinimia fără de acid, îţi lipseşte un drum în Căpitănia Guatemalei, că la ea mă refeream. Află că cetesc mahalaua de când era(doar/mai mult) în franceză. Şi, tristeţe, comentariul dumitale mi-a adus 3 vizite în plus (nu ştiu dacă s-a citit ceva). Despre citit şi comentat nu vorbesc, că deja am bruiat mult aici)

  18. @ Monica:
    Hola Monica, ia uite că mai sunt români export quality în Mexico! din păcare văd că ne despart vreo două zile de volănit sau câteva ore de zbor 🙂 Dar dacă vrei vrea vreodată să vii într-o vacanţă aici pe Riviera Maya, îţi ofer cazare gratis… ş-o cafea 🙂 just call
    (valabil şi pentru restul dulcilor mahalagii)

  19. Cu Chiapasul Monica are razon, e o bijuterie. Cine nu crede să arunce un ochi aici
    http://distillerychannel.blogspot.com/2010/08/video-esto-es-mexico.html
    am pus nişte video meşteşugite, Chiapas e primul

    Nu ştiu dacă prezentul articol a fost doar o leapşă (tare mi-e teamă să nu dau cu piatra-n melodie) sau e seroasă treaba cu gândurile de plecare ale Marelui Mahalajah şi ale altor personalităţi de pe aici. Dacă nu, nu… dar dacă-i seroasă, atunci tre să vă zic că eu locuiesc de 2 ani în Quintana Roo – cel mai nou stat al Mexicului (cel cu ieşire la Caraibe) şi că în restul Mexicului nu cunosc cum stă treaba, dar aici, atât autorităţile cât şi societatea sunt foarte permisive cu străinii, e un stat cosmopolit şi relativ puţin populat. Cum s-ar zice, încă mai e loc. Başca umblă vorba că ar fi mare nevoie de medici specialişti. Acuma, cei cărora li s-a dilalat pupila de la ultima frază să nu mă-ntrebe unde, cum şi în ce condiţii, că nu mai sunt în branşă, acum operez în domeniul “altele”. Ideea care trebuie desprinsă de aici e că se poate…

  21. Așa nu vreau să mă las pe mâna generațiilor viitoare

    Încep să mă cuprindă fiorii și mă simt ca și cum aș fi singur într-un univers kafkian unde iraționalul și absurdul devin realitate. Vad oameni cu pensii de 200-300 de lei. Dar mai văd ceva: văd ca plimbarea cu limuzina de lux e desuetă, iar cetățenii care se cred onești își duc odraslele la botez cu elicopterul. Că nunțile se fac în stradă, neținând cont de liniștea publică (e și normal, dacă vreau să arăt lumii că nunta m-a costat 600.000 de euro). Că oamenii se bat la propriu pentru a fi mai aproape de scena unde valorile (sub)(in)culturii maneliste își etalează talentul.

    Lasă, acum e o perioadă în care nici măcar in Parlamentul European nu suntem reprezentați cu deosebită onoare. Poate și acolo e vreo criză generală de valori. Mă ambiționez să rămân în țara mea pentru ca e imposibil ca tineretul să accepte situația actuală. Când vor fi în putere, tinerii de azi vor schimba în bine totul. Dar vai! A venit examenul de bacalaureat. A și trecut! Nu și o mare parte dintre elevi. Țin minte că în clasa a III-a am avut ca si disciplină, CITIRE. Atunci, în clasa a III-a trebuia să știu să citesc cursiv. Azi, probă de bac (printre altele) e și citirea cursivă a unui text. La terminarea clasei a XII-a ești examinat daca știi să citești! Nu, așa nu vreau să mă las pe mâna generațiilor viitoare când voi fi pensionar. Cine a văzut filmul Idiocracy recunoaște scenariul din cele descrise mai sus. Acela era film. Aceasta este realitatea.

    Toate aceste lucruri m-au determinat să iau o hotărâre majoră: să emigrez. Ce să fie? Undeva în Europa? Cam greu. Nici aici nu merg bine lucrurile. Australia? E opţiune, dar… e foarte departe şi chiar pe nimeni nu cunoaştem acolo. Statele Unite? Ne tot completăm formularele la Loteria Vizelor. Dar… e o loterie. Viaţa în România e şi ea o loterie cu şanse mici de reuşită. Canada? Asta e! Avem acolo naşii, prieteni, cunoscuţi. Vorbim cu nişte foşti colegi de facultate, soţ şi soţie, deoarece ea are o soră în Canada, şi le spunem decizia noastră, in scopul de a ne crea cât mai multze legături. Cu o deosebită bucurie (!) aflăm că şi ei au de gând să plece în Canada. Oare câţi dintre cei pe care-i cunosc au astfel de gânduri?

    Am început demersurile: traducerea actelor – cîteva sute de lei. Eu nu am făcut franceza în şcoală. Engleza o vorbesc destul de bine, dar în partea franceză a Canadei e mai uşor de ajuns. 1400 de lei un curs de franceză. Întocmirea dosarului, care e în curs de desfăşurare, costă câteva sute de dolari canadieni. Pentru a putea pleca vom avea nevoie de câteva mii de dolari canadieni într-un cont pentru a avea o rezervă necesară traiului până la găsirea unui loc de muncă. Costisitor, dar merită. Nu mai e loterie, deoarece punctajul obţinut în urma verificării online ne califică din plin pentru emigrare.

    Dar dacă singura problemă ar fi banii, nu ar fi aşa greu. Alta e marea problemă: părinţii mei nu ştiu încă de decizia mea. Sunt bătrâni şi din trei copii, unul e în Germania, unul e în acelaşi sat cu ei (din fericire, dar oare va rămâne?), iar eu mă pregătesc să plec în Canada. Cum vor primi vestea? Îmi e greu să mă gândesc la momentul plecării. Însă, totodată, mă uit la fiul meu de cinci ani. E clar! Nu vreau să crească în condiţiile de aici. Cred că peste ani, mi-ar reproşa că nu am profitat de oportunitatea de a pleca, aşa cum am făcut eu cu tatăl meu care a avut privilegiul ca în anii 73-74 să lucreze în Germania federală şi care s-a întors în România. Mai bine fac ceva, fie și greșit, decât să nu fac nimic.

    Am sute de motive de a rămâne acasă: părinții, prietenii rămași, locurile unde m-am născut și am crescut, țara mea pe care am cutreierat-o și care este un autentic tezaur turistic neexploatat, dar un motiv este suficient să mă îndemne să plec: VIITORUL. Aici nu-l văd. Dincolo, poate am să-l construiesc pentru fiul meu. Dragi politicieni, m-ați convins. Eu plec. Voi ce faceți?\”

  22. @ Distilady: Sunt, cum sa nu fie, sunt emigrantii sportivi ajunsi cu olimpiada si campionatele mondiale de fotbal, apoi emigratia academica, niste accidentali, un poet adventist, niste altii ajunsi pentru ca i-au trimis cu strungul, expati. In rest, ne intalnim pe privat sa vedem de ce spui ca lumea e permisiva cu strainii, ca dupa 3 ani nu consider ca e asa(inclusiv in QRo)
    Eu ma intreb insa 1. daca tie ti s-a parut ca psihiatria e un domeniu in floare in Mexic, ca toti mi se par linistiti si fara de stres (cand l-or avea s-or pune pe cantat sau sa faca o fresca) si 2, pentru Vlad(nepricepandu-ma prea mult) cum poate un psihiatru profesa intr-o alta limba. (Ce mai stim despre Lulutza?)

  23. Monica, ce bine îmi pare că ai abordat problema asta! E drept că un psihiatru (sau psihoterapeut) mai mult ascultă (dar, sigur, depinde şi de orientarea aleasă: în congnitivism-comportamentalism psihoterapeutul vorbeşte mai mult decât în psihanaliză), dar, oricum, trebuie şi el să spună ceva. În plus, cred că e aiurea atunci când pacientul în loc să se poată cufunda în istorisirea propriilor probleme este distras de accentul bizar al interlocutorului (sau de fizionomia lui diferită, ori de culorea pielii şi forma ochilor), de faptul că acesta face dezacorduri sau are probleme cu conjunctivul. Se poate întâmpla, cred, ca pacientul (nativ) să se simtă din cauza asta într-o poziţie de putere faţă de psihoterapeutul său (străin) şi să-şi piardă încrederea în acesta – sau mai rău, ca psihoterapeutul să se simtă vulnerabil faţă de pacientul său. Mă gândesc de exemplu la Raed Arafat care mereu mă amuză cu câte vreo greşeală de limba română – deşi o vorbeşte de peste 20 ani (cu accent ardelenesc!).

    Deci: cum e practica psihoterapiei (sau psihiatriei) într-o limbă străină?

  24. Eu am practicat psihiatria bine mersi în franceză. Nimeni nu s-a supărat și nu cred că o practicam mai prost decât în românește. Cât despre psihoterapie, un accent exotic adaugă un je-ne-sais-quoi mmisterios personei stereotipizate a psihoterapeutului. Accentul poate fi așadar un mic avantaj.

    Marele Mahalajah, e bună asta. Mă și văd peste 20 de ani, un fel de A.Pleșu la Dilema, un deus otiosus scriind câte un articol pe an în timp ce acoliții mei se joacă liberi aici. Poate că vremea asta a și venit. Brrr, vorba lui Gavagai.
    Lulutza e bine mersi, a dat pe aici chiar zilele trecute, sub numele dumneaei real, și din câte știu eu zilele astea trebuie să-i ținem pumnii.

    Emil, îi iei și pe părinți.

  26. @emil si/sau gigi
    Imi pare ca problemele serioase din invatamant, ale profesorilor si ale elevilor, sunt bagatelizate in felul acesta. Sa predai astazi in Romania te poate face intr-adevar sa vrei sa emigrezi, dar nu pentru motivele din articolul cu pricina (in parte false si aproape in totalitate datorate unei gandiri din alte vremuri) care pluseaza pe acelasi populism ca intotdeauna cand vine vorba de subiect. Nu e poveste tulburatoare, a impricinatului era, desi nu se prezenta ca atare.

  27. @ Monica:
    Mi querida Monica, nu m-am referit fix la psihiatrie, poate trebuia să specific asta. Sau toţi cititorii de aici sunt psihiatri? Da, e greu în altă limbă pe domeniul ăsta, dar nu imposibil, cred că poţi transmite foarte multe celuilalt dacă eşti stăpân pe metoda ta. So, nu orice psihiatru poate profesa în altă limbă. Acum cu mexicanii, aşa e, nu-s prea stresati, majoritatea îşi “rezolvă” problemele grave cu foarte multă bere. Dar de exp. acum ceva ani venit în zonă un medic arab, nu ştiu ce specialitate are, care a înfiinţat un call-center pe probleme emoţionale, including gânduri de sucicid şi dependenţa de droguri. Îi merge foarte bine şi îi e destul de apreciată ideea, mai ales de către autorităţi. Deci ar fi, chiar şi aici în paradis, ceva oameni disperaţi – cu siguranţă nu dintre mayaşi, ci dintre cei sosiţi de prin alte părţi, poate din nordul avansat al mexicului :)-

    Zici să-ţi explic de ce cred eu că lumea e perimsivă cu străinii în Q.Roo… S-ar putea ca experienţa mea personală să fi fost una fericită, nu zic nu, însă dincolo de soarta fiecăruia, cred că depinde şi de cum abordezi societatea locală. Sunt pe-aici unii americani, francezi, etc., care îi privesc de foarte sus pe mexicani şi atunci normal că sunt respinşi, întâmpină greutăţi pe la toate ghişeele şi scriu asta pe toate forumurile. Dacă nu vii însă cu aere de “imperialist” şi-i respecţi pe cei în ţara cărora eşti oaspete, eşti la rândul tău respectat şi nu ai decât de câştigat. Eu aşa am păţit.

  28. Noah, cam asta-i, deşi aş mai avea o groază de spus despre dragul de Mexic, am în plan să mă opresc aici, că văd că m-am îndepărtat mult de la sânul topicului şi risc să inervez telecititorul.. “ia uite iar a intervenit asta cu mexicul ei” – ar să zică telecititorul furios că nu se discută exact de ce-l roade pe el, adecă tema cu dus-întors a vieţii de român

    Aşadar mulţumesc Mărite Mahalajah, pentru un scăunel la masa ta, pentru ceai şi pentru aleasa audienţă 🙂

  31. @ Distilady:
    Si totusi…am un prieten mexican cu care glumim frecvent pe dilema: Romania este o ‘insula’ a Mexicului sau Mexicul o ‘insula’ a Romaniei 🙂

  32. Pentru toate motivele enumerate de tine am plecat eu din Romania si iti pot oferi chiar unul nou: incepusem sa devin ca ceilalti, rau, violent, vorbind in comenzi nepoliticoase iar asta m-a speriat. Am dat fast forward 15 ani si m-am vazut oprindu-mi masina sa palmuiesc vreo baba care merge pe trecerea de pietoni prea incet, agatand pustoaice prin cluburi cu fraze gen “papuso, hai sa vezi cum arata in interior o masina tare”, samd. Asta m-a speriat si mai tare, si am fugit de fapt de mine insumi de peste 15 ani, nu neaparat de Romania.

    Cred sincer ca daca ai putea gasi propria nisa -de ex cabinetul tau particular de psihiatru- poti ramane si chiar deveni un factor pozitiv in Romania. Dar cred ca trebuie sa te intrebi cateva lucruri si sa raspunzi sincer:

    Ce invat eu ramanand in Romania?
    Ce ofer eu ramanand in Romania?
    Care e tendinta previzibila in timp a raspunsului celor 2 intrebari de mai sus?
    Cum pot sa ii trimit lui Pen o suma respectabila in $ prin Western Union? –asta a fost o gluma, bineinteles.

    Deci daca raspunsul la cele 3 intrebari de mai sus te satisface/este pozitiv, poate merita sa ramai. Daca nu, pleaca.

  34. Nu chiar. La noi avea volanul pe stanga, il lovea mai din scurt, V liniara = omega x raza 🙂 Iesea mai ieftin… 🙂

    P.S. E liber pt bancuri si la postarea asta? 😉

  36. Probleme cu comunicarea cu \”peers\”, cu banii, cu libertatea, cu \”intimidarea\”, sunt mai peste tot in lume (eu am migrat nu in una ci 2 tari- Sud Africa si Australia-, sunt medic si am trecut prin tot procesul necesar echivalarii si adaptarii). Nu e usor si apar inevitabil momente, perioade, de indoiala cind ai impresia ca ti-ai pierdut identitatea si relatia cu tine insuti si cu cei din jur e compromisa, viata iti este furata de angrenajul acesta alienant de amestec de societate straina, norme si regulatii exagerate(birocratie-care poate fi mai ceva decit este in Romania), cultura si traditii diferite, spiritualitate mai putin, materialism mai mult s.a.m.d. Eu n-am mai fost in Romania de 14 ani si cumva traiesc cu memorii romantate, insa am convingerea profunda ca ramanand acolo iti pastrezi esenta nealterata. Cei care pleaca definitiv, traiesc permanent cu senzatia ca ceva s-a desprins din fiinta lor si s-a pierdut undeva. Pe de alta parte sunt si aspecte pozitive ale migratiei, noi descoperiri, aventura, traiul de zi cu zi poate mai bun la nivel palpabil, o imbogatire chiar a persoanei care face acest pas. E si normal pentru ca iesi din cunoscut si abordezi necunoscutul. E \”callenging\”. In tot cazul, celor care se hotarisc sa migreze, le recomand cu sinceritate Australia-aici mare parte din populatie foloseste bicicleta, chiar si pentru a ajunge la servici-am multi colegi care practica acest sport-, clima e superba, oamenii in general sunt relaxati-desi in ultimii 10 ani s-a cam deteriorat putin si aici treaba- si cam asta.

  38. In ceea ce priveste imbogatirea, ma refer cu precadere la experienta de viata…
    Pe acest blog Vlad am ajuns cautind pe google fotografii cu Corina Constantinescu. Am fost apropiata mult de dinsa.
    Si chiar mi-a trezit interesul. Mi-au placut si ilustratele cu conace boieresti din Pucioasa. Mamaia ca si tanti Corina imi spunea mereu cind treceam pe linga acestea cui au apartinut in vremurile de glorie ale Pucioasei. Lega de ele si cite o poveste. Si asa este, fiecare casa este o poveste…

  39. Hilda, bine ai venit la noi, from down under. Mărturisesc că nu reușesc să te localizez: ne-am întâlnit vreodată? Probabil că nu. Mă bucur mult că încă mai suntem dintre cei care ne amintim de Corina. Dacă ai povești cu ea pentru noi, și vrei să ni le zici, tare ne-am mai bucura!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *