Discutam eu ceva mai demult despre cum mitul androginului nu îmi e simpatic. Ideea că ne căutăm perechea bazîndu-ne exclusiv pe propriile noastre lipsuri şi în căutarea unei pierdute stări de plenitudine, de unitate, mi se pare foarte egocentrică, şi în plus ilogică, întrucât adevărata divizare, sau disociere, e chiar în noi înşine: chiar şi în absenţa unei perechi, fiecare dintre noi e deja prea mult.
Azi în tramvai m-a plesnit ideea că ideea androginului originar se regăseşte în Biblie, dar într-o formă mult mai simpatică. (N-am eu nici un merit, ideea asta i-a mai plesnit şi pe alţii, de exemplu pe Johannes Böhm). Aşadar, toată lumea ştie ce zice Facerea (2, 18-24), cum mai înainte a fost doar Adam, care se îndeletnicea cu numitul animalelor (cât îl invidiez, azi nimenea nu mai numeşte nimica), dar Dumnezeu l-a adormit, i-a extras o coastă şi din ea a făcut-o pe Eva. Deci avem de-a face tot cu scindarea unei fiinţe originare, care trebuie să fi fost androgină, căci conţinea atât substanţa Evei cât şi pe cea a lui Adam. Intervine însă o diferenţă fundamentală faţă de teoriile banchetului platonic. Scindarea e un lucru bun. Este o desăvârşire a creaţiei. Prin scindare, unitatea nu e afectată, ci e adusă la perfecţiune. Numai acum bărbatul şi femeia se pot uni cu adevărat. Plenitudinea iniţială a lui Adam era doar singurătate. Asta îmi place tare mult. Să fii “complet” e rău, e o sărăcire, o decădere. Nu mai ajungi nicăieri. Moartea e completă. Singurul lucru pe care un ipotetic om complet l-ar mai putea face, ar fi să boteze lucrurile de pe lume, dar asta s-a făcut deja demult.
Şi dacă Lucreţiu deplânge imposibilitatea amanţilor de a reîntregi androginul atunci când fac amor, echivalând iubirea cu un soi de disperare, eu cred că din contră, ar trebui să aplaudăm ruperea, căci ea a făcut posibilă dragostea. Şi dragostea, o ştie oricine, nu poate fi uitată decât dacă uiţi cu totul că cel de lângă tine e altcineva, nu un braţ al tău sau mai ştiu eu ce alt organ la care ai dreptul.
