Deşi, în viaţa reală, trăim în societate, Gesellschaft, în care ne îndeplinim rolul şi ne apărăm interesul, pe Internet trăim în comunităţi, Gemeinschaften, întrucât ceea ce ne uneşte este rareori un interes personal, iar diviziunea muncii este foarte redusă. (Se poate argumenta pentru o clipă că un interes personal ne motivează să intrăm în comunităţile virtuale, da, dar acel interes ţine de viaţa reală, şi se traduce permanent în aceasta. La fel şi cu diviziunea muncii, diferitele funcţii şi nivele de administrare a internetului sunt exterioare acestuia).
Cu alte cuvinte, dacă în viaţa reală eu şi toţi cei care frecventează Mahalaua şi anumite bloguri selecţionate, suntem foarte diferiţi, pe Internet suntem apropiaţi de afinităţi şi proprietăţi comune, de asemănările dintre noi. Şi numai de acestea. Este ceea ce Emile Durkheim numeşte “solidaritate mecanică”. Dacă am mai avea voie să ne folosim de evoluţionism în sociologie şi antropologie, am putea asemăna comunităţile virtuale cu grupurile primitive, în care, conform lui Durkheim, solidaritatea mecanică este covârşitor predominantă. El ne mai spune şi că, în grupurile sociale mai noi, cum este cea în care trăim în viaţa reală, solidaritatea devine organică. Munca se împarte, ceea ce ne uneşte nu mai e ceea ce avem în comun, ci tocmai diferenţa, faptul că fiecare avem rolul nostru. Solidaritatea organică e mai durabilă decât cea mecanică, îi e deci superioară ca formă de organizare. (Aceasta din urmă nu dispare niciodată cu totul. Ca dovadă: în mijlocul societăţii moderne, au apărut comunităţile virtuale.)
Ne putem întreba, aşadar, cum vor arăta regiunile din blogosferă atunci când se vor transforma, din comunităţi, în societăţi, în care va predomina solidaritatea organică. Ne putem întreba, de asemenea, dacă noi, membrii comunităţilor, având experienţa societăţii, nu putem accelera procesul, astfel încât grupurile noastre să devină mai rezistente şi mai longevive. Asta dacă ne dorim aşa ceva, desigur.
Procesul a început deja şi, deşi e în stare embrionară, clocoteşte ca o ciorbă fertilă. De exemplu, zilnic citesc o sumă de bloguri. Probabil că am ales aceste bloguri datorită unor afinităţi pe care autorii lor le au cu mine însumi. Însă le citesc pe toate tocmai pentru că sunt diferite, fiecare îmi oferă altceva. În grupul, de două ori virtual (pentru că există pe internet şi în capul meu) al blogurilor pe care le citesc, fiecare blog are rolul său, există aşadar o diviziune a muncii pe care bloggerii o prestează pentru plăcerea mea.
Dacă ar fi să speculez, aş zice că, la un moment dat, blogurile vor începe să moară. Deja avem ierarhii şi ne benoclăm în zelist să vedem care ne e destinul pe săptămâna în curs. Numărul lor va scădea, poate cu câteva ordine de mărime. Dacă nu vor muri, vor regresa în stadiul originar de jurnale autentice, având pe autor drept unic public. Vor supravieţui cele mai puternice pe nişa lor. Şi blogurile supravieţuitoare vor fi foarte diferite, şi vor avea sarcini clare.
De ceva timp v-am împărtăşit un soi de vis de-al meu, de a ne reuni, câţiva dintre noi, sub un singur titlu. Aşa, ca o revistă. Am tot bătut apropoul acesta, fără să mă aştept cu adevărat la rezultate. Ba încă am şi încercat să fondez o revistă, îi spunea Mahalaua Universală şi nu a avut niciun succes, bineînţeles, pentru că nu avea decât un singur colaborator, chiar dacă era unul deosebit. Pinocchio mi-a replicat că suntem deja o revistă, chiar dacă avem adrese diferite. Adresele diferite ne diminuează considerabil forţa, ne ţine la stadiul de comunitate. Deocamdată, e clar că asta ne dorim. Nu vrem să ne asociem mai mult decât o facem deja, pentru că aşa ne dictează nevoile noastre din viaţa reală. Nu dorim să facem ceva blogurile, ci dorim să ne satisfacem nişte nevoie. Dar aceste nevoi îşi găsesc ele însele sursa într-un fapt social, şi până la urmă faptul social prevalează. Trăim un fel de Eră de Aur a blogurilor, suntem Sălbaticii Inocenţi, totul e posibil. Însă la un moment dat va trebui să ne gândim dacă avem ceva de zis, dacă vrem să fim citiţi, sau dacă vrem doar să ne citim singuri. Şi dacă găsim că prima variantă e cea corectă, atunci va trebui să ne asociem, şi să ne sprijinim reciproc, fiecare cu superputerea lui, aşa, ca la X-meni.
Hmmm… ma gandesc daca nu cumva forumurile , spre deosebire de bloguri, s-ar baza mai degraba pe solidaritatea organica. Un forum vizitat de oameni foarte asemanatori intre ei nu prea ar avea niciun haz; am senzatia ca in discutiile pe forumuri fiecare isi stabilerste/asuma un anumit rol (vezi pe unu’ mai gica contra, pe unu’ mai impaciuitor samd samd) iar daca toi si-ar asuma acelasi rol forumul si-ar pierde scopu.
mai bine ne-am intalni, am proba si-n realitate daca ne intelegem asa bine ca in virtual.
mie uneia virtualu’ asta nu prea-mi place, decat daca are ca scop iesirea din (semi-)anonimatu’ electronic.
io as sugera sa-ncepi mai domol, devirtualizarile implicand anumite riscuri. de pilda cu o revista online (1 numar pe saptamana sau pe luna, articole tematice, etc). in timp, poate sa devina orice, chiar si loja masonica.
de fiecare data cand postez ceva imi promit ca insemnarea sa fie geniala, interesanta, mirobolanta, sexi, in/formativa, intelectuala and shit si ajung prin a scrie despre ce am mancat la micul dejun. apoi urmeaza faza: nu da click pe ‘publica’! Nu da! Am zis sa nu dai click! De ce de ce ai dat?! sigur univerul internaut putea sa mearga inainte si fara ce scriam eu.
deci tare as vrea sa fiu si eu o xmena 🙁 chit ca scrisul la o revista ar insemna munca, stres, deadline 😀
Raluca, forumurile au la bază tot ceea ce oamenii au în comun. În rest, diferenţele între userii unui forum rareori apar în planul solidarităţii, şi dacă o fac, e tot embrionar, ci mai curând în opoziţii şi confruntări. Forumurile sunt butoaie cu pulbere.
Livialila, Gavagai are dreptate, devirtualizările nu se fac uşor. Şi simplul fapt că ne devirtualizăm noi nu o să desfiinţeze comunităţile noastre virtuale.
Gavagai, păi eu exact asta mi-aş dori, în secret. Am şi un plan secret, să văz dacă găsesc timp să-l pun în aplicare.
Mda, o Mahala Universala nu are cum sa functioneze cu un singur colaborator care si acela abia se misca si este obligat sa isi ia concediu medical prelungit (Vlad, sper ca iti dai seama ca n-am disparut de voie ci de nevoie; imi cer scuze ca nu am apucat sa scriu, am fost pur si simplu depasita de evenimente). Se pare insa ca incep incet incet sa revin. Vlad, despre experienta cu Mahalaua Universala as vrea sa iti spun ca, desi nu asta era intentia, intr-un final m-am simtit ca si cum Mahalaua Universala devenise cumva un fel de blog al meu (creat si sustinut puternic de tine). Insa eu nu sunt (si nu voi fi niciodata) in stare sa mentin de una singura un intreg blog, din lipsa de inspiratie, timp si energie. Nu pot functiona decat in cadrul unui proiect de grup.
Interesant este ca in perioada de absenta de pe net ne-am schimbat domiciliul (printre altele) si locuim acum intr-o zona pe care as putea-o numi Rahova Stockholmului (sau Berceni sau Ferentari, inca ma mai gandesc 🙂 Am adunat si o gramada de poze de aici, si ceva informatii (plus gramada de poze facuta in Finlanda prin cimitire si alte locuri speciale) si am tot cugetat la Mahalaua Universala, fara a gasi insa o solutie. Daca vrei, daca ti se pare util in vreun fel, iti pot trimite cam de 1-2 ori pe luna un mic ´articol´ (cateva poze plus scurt text) pe care sa-l pui la tine pe blog (daca te intereseaza sa ai un ´musafir´ din cand in cand, nu foarte des). Numai sa nu ma pui singura pe un blog separat, ca nu pot sa-l ´tin´. Ma rog, te gandesti tu si cand te hotarasti ce si cum imi zici. Daca nu functioneaza varianta cu musafirul virtual atunci o sa iti arat pozele si o sa iti spun povestile cand ne vom putea deplasa in Romania si o sa va fim musafiri non-virtuali 😉
Muumi, Doamne fereşte, sigur că ştiu de nevoile dumitale, mai mult, chiar dacă erai prezentă tot timpul, ar fi ieşit o Mahala Swedensis. Articolele tale erau foarte mişto, dar ai fost singura care şi-a ţinut cuvântul, cu colaborarea.
Ideea dumitale mi se pare excelentă. Poţi fi guest blogger la mine când doreşti dumneata, mă onorează. Mai mult, dacă revista de care ziceam adineaori se va ridica vreodată din neantul ideilor, o rubrică îţi e rezervată 🙂 Îmi pot imagina cât de ocupată eşti (oameni, dacă v-aş povesti cam cu ce se ocupă Muumi în veaţa reală, aţi rămâne triplu ţuţ, uneori mă întreb cum de asemenea oameni îmi vizitează blogul)
Curat triplu tzutz, ca doar sunt agent secret! My name is Melc. Melc Codobelc. 007,5. Mai mult de atata nu poci ca sa va spui 😉
Hihihihi…
A, chm. Brm, brm. Mda. Vroiam sa spun:
Vlad, un blog este o tehnologie, si prin asta o moda. O moda de care profitam si ne bucuram, fiecare cum stie, poate si vrea. Cind o sa apara o tehnologie mai interesanta (aici va las pe voi sa va imaginati), poate ca o sa parasim blogurile si o sa ne indreptam spre ea. Sau, vorba lui Muumipeikko, ne dam intilnire la Bucuresti ca musafiri non-virtuali.
Ce ne spui, Pinocchio, că distinsa noastră adunare e doar o tehnologie, care va dispărea când ne vom plicti?
“fiecare blog are rolul său, există aşadar o diviziune a muncii pe care bloggerii o prestează pentru plăcerea mea.”- unde Vlad da dovada de perversitati virtuale :))
in rest, nu am nicio parere, dar iti/va urez multa bafta!
vladule, de mult ma pasionează si pe mine interpretarea fenomenului social virtual prin diferite prisme ale ştiinţelor sociale. Deja sunt convins că identităţile noastre virtuale nu sunt cu nimic mai puţin reale decât cele ne-virtuale (oricât am crede noi că putem creea, from scratch, un nou personaj care nu are nimic de a face cu ăla din viaţa reală). Şi sunt convins ca fenomenul ăsta al societăţii virtuale o să evolueze, numai că nu poate fi forţat să evolueze. De aia Mahalaua Univirsalis nu a mers – nu era timpul încă. Lucrurile astea evoluează natural şi, în mare parte, impredictibil (chiar dacă avem modele care ne pot da un set de premise şi de ipoteze).
Am mai scris undeva că încep să înţeleg de ce forumul a scăzut în popularitate: înainte de a putea creea o societate organică, avem nevoie să ne definim, întai, ca idivizi. Şi asta este ce face blogul: ne individualizează. Iar blogul îndeplineşte funcţia asta mai bine decăt forumul (pe forum trebuie să dai din coate mai tare ca să-ţi creezi o individualitate şi să nu te pierzi în masa amorfă – de aici şi reacţia comună a veteranilor pe un forum la apariţia unui novice). La stadiul actual al evoluţiei socialului virtual, Mahalaua Universalis ar fi fost tot un un fel de forum. Motivul pentru care nu a avut succes este exact acelaşi cu motivul pentru care forumurile nu au (mai) avut succes.
Io zic să continuăm aşa şi să lăsăm lucrurile să evolueze de la sine. Sperând că Asimov nu a fost un profet 🙂
Scriitori pot creea personaje care au prea puţin de-a face cu personalităţile lor, chiar dacă evident, sunt un produs al minţii lor. De ce nu am putea şi noi? Dar asta e o discuţie întreagă.
Nu ştiu, eu mai cred în puterea omului de a influenţa lucrurile. Chiar dacă faptele sociale sunt covârşitoare.
total de acord, dar in majoritatea covârşitoare a blogurilor, “artefactul cultural” produs (sa il citez pe pinocchio) nu este intentionat sa fie literatura fictivă. Chiar şi când este, este destul de clar delimitat de persona autorului (de exemplu cazul lui sebastian corn).
Si eu cred in puterea omului de a influenta lucrurile (cand vorbim de aparitia, dezvoltarea, evolutia unei societati e un oarecum truism sa spunem ca “omul influenteaza lucrurile”, un truism sau mai degraba o tautologie), dar am indoieli ca putem in mod deliberat sa luam in calcul toti factorii complecşi ai unei societati umane, cu scopul de a-i controla si a controla outcome-ul. Se pot face pasi mici de furnica, trial and error, intr-o directie generala.
Sebastian Corn este un caz particular, şi o excepţie, pentru că este scriitor profesionist. Tocmai de asta cred că persona dumnealui de blog e mult mai apropiată de realitate decât e valabil în media. Un scriitor cu experienţă ştie mult mai bine să recunoască un personaj. În plus, nu are nevoie să cedeze jocului de a deveni el însuşi unul.
pai nu vorbim despre acelasi lucru? Persona dumnealui de pe blog e apropiata de realitate.
In cazul opus, stii vreun blog care este pur literar, si in care personajul este absolut fictiv, fara nici o legatura cu persona autorului (in afara de faptul ca e produsul imaginatiei sale, evident). Probabil ca sunt – sunt sigur ca sunt. Zic numai ca majoritatea blogurilor sunt extensia in virtual a autorilor sai, nu personaje literare. Si blogul tocmai asta ofera, posibilitatea de individualizare (fiecare blog are un nume aparte, cat mai deosebit, sectiuni cu nume cat mai deosebite, clasament, temă, etc). Inainte de a deveni o societate, oamenii trebuie sa devina indivizi. Blogosfera este masa – prospat aparuta – de indivizi, in diferite stadii de dezvoltare. Nici nu stiu daca e vorba de solidaritate mecanica aici.
Dar dacă trebuie să ne găsim o identitate virtuală, înseamnă că ea, deşi sunt de acord că trebuie să decurgă din cea “reală”, nu exista dinainte.
Există o solidaritate mecanică. De asta stăm noi doi de vorbă, şi nu eu cu, nu ştiu, ia alt blogger din cu totul altă zonă, visurat sau soso.
…sau poate ca blogul si virtualul reprezinta reactia noastra (deodata posibila tehnic si practic) la prea mult Gesellschaft care ne cam alieneaza si dezumanizeaza, and our longing for Gemeinschaften. De aia mi-e mie dor de Plostina, de aia iesim la bere cu baietii sau la cumparaturi cu fetele, de aia suntem fani Rapidul sau Steaua sau hipioţi şi, iată, de aia ne comunizăm in virtual. Poate ca nu ar trebui sa incercam sa transformam blogosfera in Gesellschaft.
pai nu exista dinainte, identitatea virtuala, pentru ca virtualul e un element nou, cu factori noi si necunoscuti in ecuatie. Societate = comunicare, iar in virtual comunicarea are niste legităţi usor (sau mai greu) diferite de comunicarea din “real”. Nu ne regăsim o identitate per se, ci ne-o realiniem pe aia a noastră, la fel cum avem o identitate in familie şi alta (nu totalmente diferită) la congresul de psihiatrie. La fel cum atunci cand ne aflam intr-o situatie complet noua avem nevoie de ceva timp sa ne creem o identitate care sa se potirveasca.
Vlad, my 2 cents:
-blogurile nu sunt de ieri/azi. Sunt de cel putin 6-7 ani. Si deja, chiar si in Ro., sunt instutionalizate. PR-isti, communication whatever mananca paini bune din asa ceva. Si nu numai.
Persoane care in perioada odiosului ar fi fost activisti utecisti de frunte organizeaza concursuri. Reviste “de cultura” critica pe de-o parte, iar pe de alta “construiesc” bloguri cu spor.
-don’t count on me pentru o viitoare revista. cand aud de asa ceva, in acest context, aud si de “personalitati culturale” si alte cele.
si eu zic cam ce zice pinocchio (e o jucarica). si mai imi place ce zice simina intr-un post mai nou al ei.
WE, mulţumesc. Dar aici nu suntem nici PR-işti, nici UTC-işti. Ce spui dumneata are loc la interfaţa cu “lumea reală”, cu o anumită regiune a ei. Dar tocmai de asta încercăm să ne îndepărtăm.
Să înţeleg că fiecare revistă care a existat vreodată s-a asociat cu “personalităţile culturale” cu care pe bună dreptate nu vrei să ai de-a face? Revistele au rolul lor, sunt vocea unită (dar nu monocordă) a unui grup care poate are ceva de spus. Nu neapărat mesaje înălţătoare sau curente literare. Uite, mi-e mi-a plăcut mult Moartea online, care nu ştiu de ce nu se mai relansează o dată. Şi chiar dumneata ne-ai arătat Esquisite Corpse.
Tapirule, interesantă ipoteza cu nevoia de Gemeinschaft. S-ar putea să ai dreptate. Dar în afară de asta, mai e şi nevoia de a te face auzit. Sigur, o putem arunca în derizoriu explicând-o psihologic prin narcisism, histrionism, etc, dar are şi o explicaţie socială.
prima parte era doar afirmatia faptului ca nu mai suntem “salbaticii naivi”, ci dimpotriva – la nivel de blogging.
partea a doua: i just don’t believe in it. suficient ca nu am timp sa ma ocup serios de blogul sefe, pe care stefan si cu mine l-am facut.
apoi, am mai vazut grupuri facand reviste electronice. exemplul cu exquisite corpse e de fapt legat de un scriitor profesionist, poate unul din cei mai buni scriitori de limba romana la ora asta.
mi-e suficient blogul scifi si ala al meu, neglijat si nescris cum trebuie, nu am cum sa ma mai inhamez la altceva.
e bine asa?
Păi sigur că e bine. Astea sunt motive personale, nu comentez aşa ceva.
interesanta perspectiva pe care o oferi, nu pot spune ca nu-s de acord cu ea.
io parca ma inscrisesem pe un forum care se numea “cadavre exquis”, da’ nu mai stiu ce era cu el.
forumul radio guerrilla a incercat sa faca o revista virtuala, se numea “Natura urbana”, si cred ca au si aparut vreo 2 numere. io n-am participat decat la conferinte, n-am contribuit altfel. mi s-a parut foarte greu de pus in miscare, pentru ca iesea taraboi la fiecare conferinta, fiecare voia altceva, toata lumea vorbea, era exasperant. erau prea multi.
Buey ce ma inervati! Na ca iar mananc pisica – io eram in greva tacerii, daca nu stiati 🙂
Dar am o scuza, ca scriu de la job si nu de acasa, iar acuma sunt intr-o pauza de rumegat idei (ca sa nu ziceti ca frec menta, hihihi).
De ce e, nene, atat de grea devirtualizarea asta?
Io sunt fana a devirtualizarii, na. Cu toate riscurile. Ce poa sa se-ntample mai rau si mai rau? Sa nu ma (mai) iubiti? Asta ie, ma-mpac io si cu asta cum m-am impacat si cu altele.
Asa de tare ce mi-ar placea sa-l conosc pe Gavagai, de-un paregzamplu. Macar sa depanam amintiri despre cartierul Columbia sau despre clubul SF de la Capidava 😉
Apoi pe Muumi. Io am salvat in blogroll ‘mahalaua universalis’ la “amici si prieteni noi” ca “Muumi”. Sa-mi povesteasca ea la un pahar de citronada care sunt sarcinile secrete ale unui melc codobelc 007 1/2, sa ma faca tutz in carne si oase.
Apoi pe arhitectul. Sa-mi deseneze ad-hoc, pe palm, intr-o ceainarie cu glicina la feresti, un inger in zapada.
Ori pe nusitatu. Sa ne tragem carutele una langa alta si sa ne asezam la umbra covilitirelor, sa fumam o pipa si sa ne rasucim mustetile sufletelor.
Ori pe Sefan Talpalaru si Dustweaver, “cunoscuti” inca de pe vremea forumului, eheeei…
Apoi pe doamnele si domnisoarele de aici si din blogul meu. Sa ne intalnim la o sueta, intr-o cafenea medievala, dotata cu magazin vintage la subsol si unul mall-gen cu reduceri la etaj.
Hm.
In rest, Vladule, daca faci revista aia, mi-as aloca si io o “pastila a zilei”. Am facut si ceva practica, asa ca am competentze :-))
madeliiiin, io zic că la următoarea pisică se impune să te întorci pe blog.
și da, si io vreau să rămân triplu țuț, că nu știu ce-nseamnă, dar sună promițător.
Madelin, tu ai aşa o superputere, cu devirtualizările. Ţie îţi e uşor. Nu tuturor le e. Legat de ce zicea tapirul, unii dintre noi s-au virtualizat tocmai pentru a mai scăpa de imaginea lor “reală”. Apoi, comunitatea noastră, îndrăznesc să spun, nu e una obişnuită. De fapt, este foarte neobişnuită. De fapt, este cu totul şi cu totul ieşită din comun. Uneori, mă apucă hipertrofia comunitară, şi delirez fantastic gândindu-mă ce am putea face împreună. Apoi trosc, cad la subsol şi mă gândesc că “împreună” e un arhaism dintr-o limbă moartă, şi că noi venim aici ca să fim mai singuri. (“Aici” nu e doar Mahalaua, desigur, ci spaţiul nostru virtual extins). Madelin zicea că persoanele care îi sunt apropiate IVR nu îi citesc blogul. The same goes for me, cu excepţia câtorva prieteni buni. Poate că e un rost în treaba asta.
Eu orişicum vă iubex pe toţi.
e grav, dacă madelin împarte poveşti cu gavagai despre clubul sf de la capidava, înseamnă că deja ne cunoaştem în reallife şi asta nu face decît să mă horipileze şi horiplumeze: iar s-a micşorat lumea?!
🙂
Mack, precizez, nu e vorba de amintiri comune ci doar de un subect comun la un posibil pahar de vorba. Nu, nu-l conosc pe gavagai si nici pe dumneata, dar tare mi-ar placea!
fie numai subiect comun si deja este suficient pentru mine. mai ales ca nu va cunosc pe niciunii 🙂
şi nu mă descurc nici cu sistemul de editare al mahalalei, după cum se poate vedea 🙁
pai, vlad, cred ca nevoia de a te face auzit este strâns legată de nevoia de Gemeinschaft. Că cum ziceam, Gemeinschaft înseamnă comunicare (recte a auzi şi te face auzit). În Gesellschaft comunicarea are tendinţa de a deveni prescrisa, supusâ unor legităţi impuse din afară.
În ceea ce priveşte revista sau Mahalaua Universalis, io cred că deja se întâmplă.
Zic din prima: singura chestiune care “mi-a infipt scobitori sub unghie” e enuntata superioritate a solidaritatii organice in comparatie cu cea mecanica din motiv c-ar fi mai durabila. Asa ca o sa dau cu bata in balta in speranta ca n-o sa iau ban ca-n alte parti (ha! barbarismele astea sunt hazlii in cele mai multe dintre situatii! :D)
Efemeritatea unei forme de organizare e prima conditie a evolutiei. Pana si in natura, fiecare chestie vie imprumuta elementele constitutive de la alti si alti indivizi care-au contribuit (inclusiv prin moarte) ingloband, eventual, si informatia stocata in acele elemente. Durabilitatea in dinamica e o forma de egoism: “nemuritorul” taie din sansele altor forme de manifestare tocmai pentru ca nu returneaza ce-a imprumutat.
Facand paralela cu virtualul: fiecare user contribuie la spiritul unei comunitati si, eventual imbogatit de experienta, profita de destramarea ei pentru a se implica in alta comunitate, mai rafinata, ori mai provocatoare, ori, pur si simplu, mai potrivita. In plus, si asta o stie fiecare, /footprint/-ul electronic al unei persoane e prea putin pentru reconstrui persoana reala. Conform unui personaj de sitcom, “that’s the beauty of it!”.
On a side note: am incercat impreuna cu cativa prieteni, pe un site de socializare (Netlog), sa implementam cativa “useri puri”: am contribuit fiecare la text dupa /template/-ul initial stabilit, am incercat sa eliminam cat mai multe elemente personale si sa devenim doar emitori de text, ba chiar ne-am facut fatisa actiunea (afirmand clar ca in spatele unui user pot fi 0, 1, ori mai multe constiinte) dar nu… nici unul dintre cei cu care am interactionat nu pricepea /de ce/ facem asta. La urma urmei, era un site de socializare… 🙂
si a reusit experimentul?
au incercat si altii, inclusiv unii de pe aici. Nu prea a mers. Greu sa iti tii footprintul out of it. Cât o fi el de mic, e al tău. Am ajuns să recunosc clone pe forumuri după câteva replici.
CST-link, ai dreptate cam în tot ce zici. Sigur, în antropologie evoluţionismul e perimat, nu mai e acceptabil. “Paradigma” (ce nu-mi place cuvântul ăsta de lemn) e relativismul cultural. Putem spune măcar că solidaritatea organică e mai solidă. Dar după cum nu mai avem voie să spunem despre comunităţile caracterizate de solidaritate mecanică că ar fi inferioare societăţilor organice, nici invers, nu putem spune, pe aceleaşi criterii evoluţioniste, că acestea din urmă ar fi ele însele inferioare din cauză că-s prea solide. Nu ştiu nici dacă evoluţia este un scop în sine.
De asemenea, în timp ce faptele sociale îşi văd de manifestările lor, inexorabile, eu unul nu am ales să trăiesc superficial în comunităţile virtuale. În multe cazuri, legăturile noastre virtuale sunt dublate de prietenii. Nu sunt dispus să abandonez adunarea noastră pentru una care ar fi “mai bună” (am zis deja că nu ştim “mai bună” are vreun sens).
“paradigma”, ca raportul dintre gandire si Realitate dupa anumite filosofii, nu determina participantii comunitatilor virtuale la socializare de soi, cat timp acestia recurg la mai multe constiinte. sau ma surpinde faptul ca se poate numi socializare…ma rog, am zis ca ma abtin de la subiect, dar am vazut cuvantul paradigma pe care, in contextul dat, prefer sa-l inlocuiesc cu drama; comedie nu, ca as fi superficiala.
si totusi, a avea mai multe constiinte inseamna a comunica cu tine insuti. tot e bine, ca sa nu recunosti ca esti singur ca individ virtual.
Draga Madelin, multa vreme a trecut…Of, ce bine zici, de mustati si de tutun…
Nici io nu m-as da in laturi de la devirtualizari, de dragul companiei daca din nici un alt motiv. Dar sunt sigur ca sunt si alte motive. Pana la urma, eu n-am nimic de pierdut, cu Vlad am mai impartit cafele si tutun iar pe Madelin simt ca o cunosc de dinainte de memoria articulata a lumii. Nici o devirtualizare asadar, nici un risc de asumat.
am citit si io Mahalaua Universala, am gasit link la Madelin in blogroll. mi-au placut poeziile. si posturile de la inceput, care erau mai pe conceptul de mahala. de ce nu continui asta, ideea de reuniune de bucati din mahalalele “de pretutindeni”? asta daca ar exista mai multi colaboratori.
ce revista ai vrea sa faci acum, pe ce tema, cu ce profil?
Simina, gata, nu mai fac nicio revistă. Nonono, nu mă rugaţi, e degeaba. E mult prea târziu. Să lăsăm trecutul în urmă. Să nu privim viitorul în faţă. Suntem cavaleri singuratici şi comunicăm prin ciori călătoare. Nu suntem o bandă de răufăcători, oricât de mult am visa la asta. Deci nu. Dacă am fi personaje ale lui Asimov, nu am locui pe Pământ, ci pe Solaria. Aşa că gata, nu mai fac nimica.
Ideea mea era să fac o revistă despre tot, adică despre noi.
lansezi o idee si dup-aia gata, nu mai fac. de ce nu mai faci, ba? de ce sa fie prea tarziu. ti s-a ranit mandria ca lumea n-a reactionat la ideea de revista? ti se pare greu de facut? ce ma enerveaza mereu cel mai mult e cand cineva se razgandeste asaaaa, ca si-a schimbat dispozitia. suntem prea moi, de-aia nu mai vrei?
Bine, bine, fac revista. Cum sa se numeasca?
pai o sa-i punem un nume cand o sa ne decidem la specificul ei. despre tot, despre noi inseamnaaa ca suntem extrapolabili(!)
ne gandim domle. furtunam creier si vedem.
Pai poa sa se numeasca simplu si decadent Mahalaua. Sau e de rau augur, avand in vedere soarta celeilalte mahalale?…Cred ca numele ar trebui sa vina dupa un ragaz de cugetare asupra caracterului numitei reviste. Or bat campii ca de obicei. Eu unul nu prea stiu din ce se face o revista online…
poa sa se numeasca si “8” (zicea vlad ceva de 8 contributori) si “logo-ul” (gen) sa fie un 8 inclinat ca turnu din pisa (dar mai mult), pe ideea asta cu noi 8 care vrem sa fim tot (∞). Adica cei 8 cad spre infinit. (imi vine si mie sa rad, nu stiu ce o sa se-nteleaga)
Şed cu genunchii la pept şi vă privex 🙂
să se cheme “Revistă”
La Solaria ma gandeam si io cand ziceam ca sper ca Asimov n-a fost profet.
Simina: 🙂 Toshiko a mea are talentul de a se razgandi de patru ori in doua minute, adica inainte sa ajung la intersectie cu masina si sa stiu, o iau la dreapta, la stanga, in sus….
da, fă-te comod, io o să încep să spun prostii.
– “unde-s 8 puterea crește
și avem mai multe dește” (apropo, sper că o să avem și o rubrică de traduceri și rescrieri)
– poa să se numească Octopod sau Octoplod sau Octetul vesel sau 8 Momâi sau Capitolul 8 sau 8 peste pupăză
– și trebuie să avem și caricaturi cu purcel
tapirule:)) asta e mai degrabă indecizie. mai grav ar fi dacă ar fi convinsă o zi că vrea să meargă undeva, tu ai face planul, ai aranja tot, și dup-aia s-ar răzgândi.
(bine, problema s-ar putea să fie că io fac planuri și când aud că-mi surpă cineva fundația mă mă mă enervez!)
“pe-un picior de net
pe-o gură de pamflet”
gata, mă opresc:))