Deşi, în viaţa reală, trăim în societate, Gesellschaft, în care ne îndeplinim rolul şi ne apărăm interesul, pe Internet trăim în comunităţi, Gemeinschaften, întrucât ceea ce ne uneşte este rareori un interes personal, iar diviziunea muncii este foarte redusă. (Se poate argumenta pentru o clipă că un interes personal ne motivează să intrăm în comunităţile virtuale, da, dar acel interes ţine de viaţa reală, şi se traduce permanent în aceasta. La fel şi cu diviziunea muncii, diferitele funcţii şi nivele de administrare a internetului sunt exterioare acestuia).
Cu alte cuvinte, dacă în viaţa reală eu şi toţi cei care frecventează Mahalaua şi anumite bloguri selecţionate, suntem foarte diferiţi, pe Internet suntem apropiaţi de afinităţi şi proprietăţi comune, de asemănările dintre noi. Şi numai de acestea. Este ceea ce Emile Durkheim numeşte “solidaritate mecanică”. Dacă am mai avea voie să ne folosim de evoluţionism în sociologie şi antropologie, am putea asemăna comunităţile virtuale cu grupurile primitive, în care, conform lui Durkheim, solidaritatea mecanică este covârşitor predominantă. El ne mai spune şi că, în grupurile sociale mai noi, cum este cea în care trăim în viaţa reală, solidaritatea devine organică. Munca se împarte, ceea ce ne uneşte nu mai e ceea ce avem în comun, ci tocmai diferenţa, faptul că fiecare avem rolul nostru. Solidaritatea organică e mai durabilă decât cea mecanică, îi e deci superioară ca formă de organizare. (Aceasta din urmă nu dispare niciodată cu totul. Ca dovadă: în mijlocul societăţii moderne, au apărut comunităţile virtuale.)
Ne putem întreba, aşadar, cum vor arăta regiunile din blogosferă atunci când se vor transforma, din comunităţi, în societăţi, în care va predomina solidaritatea organică. Ne putem întreba, de asemenea, dacă noi, membrii comunităţilor, având experienţa societăţii, nu putem accelera procesul, astfel încât grupurile noastre să devină mai rezistente şi mai longevive. Asta dacă ne dorim aşa ceva, desigur.
Procesul a început deja şi, deşi e în stare embrionară, clocoteşte ca o ciorbă fertilă. De exemplu, zilnic citesc o sumă de bloguri. Probabil că am ales aceste bloguri datorită unor afinităţi pe care autorii lor le au cu mine însumi. Însă le citesc pe toate tocmai pentru că sunt diferite, fiecare îmi oferă altceva. În grupul, de două ori virtual (pentru că există pe internet şi în capul meu) al blogurilor pe care le citesc, fiecare blog are rolul său, există aşadar o diviziune a muncii pe care bloggerii o prestează pentru plăcerea mea.
Dacă ar fi să speculez, aş zice că, la un moment dat, blogurile vor începe să moară. Deja avem ierarhii şi ne benoclăm în zelist să vedem care ne e destinul pe săptămâna în curs. Numărul lor va scădea, poate cu câteva ordine de mărime. Dacă nu vor muri, vor regresa în stadiul originar de jurnale autentice, având pe autor drept unic public. Vor supravieţui cele mai puternice pe nişa lor. Şi blogurile supravieţuitoare vor fi foarte diferite, şi vor avea sarcini clare.
De ceva timp v-am împărtăşit un soi de vis de-al meu, de a ne reuni, câţiva dintre noi, sub un singur titlu. Aşa, ca o revistă. Am tot bătut apropoul acesta, fără să mă aştept cu adevărat la rezultate. Ba încă am şi încercat să fondez o revistă, îi spunea Mahalaua Universală şi nu a avut niciun succes, bineînţeles, pentru că nu avea decât un singur colaborator, chiar dacă era unul deosebit. Pinocchio mi-a replicat că suntem deja o revistă, chiar dacă avem adrese diferite. Adresele diferite ne diminuează considerabil forţa, ne ţine la stadiul de comunitate. Deocamdată, e clar că asta ne dorim. Nu vrem să ne asociem mai mult decât o facem deja, pentru că aşa ne dictează nevoile noastre din viaţa reală. Nu dorim să facem ceva blogurile, ci dorim să ne satisfacem nişte nevoie. Dar aceste nevoi îşi găsesc ele însele sursa într-un fapt social, şi până la urmă faptul social prevalează. Trăim un fel de Eră de Aur a blogurilor, suntem Sălbaticii Inocenţi, totul e posibil. Însă la un moment dat va trebui să ne gândim dacă avem ceva de zis, dacă vrem să fim citiţi, sau dacă vrem doar să ne citim singuri. Şi dacă găsim că prima variantă e cea corectă, atunci va trebui să ne asociem, şi să ne sprijinim reciproc, fiecare cu superputerea lui, aşa, ca la X-meni.
Nu ştiu dacă o să fim opt, aia am zis-o aşa, ca o asociaţie liberă, sau m-am gândit la covrigul lui Mircea Eliade, nu ştiu.
Sigur va avea stripuri cu Purcel, dar trebuie să-m cumpăr stylus din ăla, că îmi ia 3 ore să retuşez o bandă desenată pe hârtie şi scanată. De asta şi apare aşa de rar Purcel pe aici.
@tapirul: eu cred ca nu exista experimente nereusite, ci doar experimente care nu confirma o ipoteza (ma incapatanez sa cred ca o ipoteza neconfirmata e totusi o reusita impotriva cailor verzi pe pereti :D)
Concluzii? Cam astea:
– Oamenii se incapataneaza sa ghiceasca personajul din spatele textului. Nu stiu inca din ce cauza; probabil ca-i curiozitatea (cel mai simplu de dat vina pe). “Devirtualizarea” poate ca are legatura cu asta, dar chiar nu-mi explic mecanismele. De exemplu: cati folosesc un software fara sa-si puna problema cine-a[|u] fost programator[ul|ii]? Atat timp cat rezultatul e obiectiv util, indivizii in marea majoritate nu-si pun problema autorului. Dar cand rezultatul e subiectiv afirmat, pac! emitorul e sub lupa. Funny…
– oamenii, in majoritate, sunt capabili sa perceapa o constiinta din spatele unor multipli useri, dar nu pot trata unitar multiple constiinte in spatele unui singur user. Si, mai interesant, li se pare _necinstit_! 🙂
– textul nu-i vazut ca un scop in sine, ci ca o incercare de manipulare. Aici sunt, poate, metehne din Realia.
Cam atat… 😀
@Vlad Stroescu: evolutia e un mecanism, nu un scop, intr-adevar. Dar daca spunem evolutionism, atunci devine scop: acela de-a explica mai totul cu aclasi mecanism, zic eu. Cat despre notiunile de “bine” si “rau”… ok, e ciudat de utilizat asa ceva in afara unei morale. Care are fi sistemul moral al unui forum in raport cu alt forum (atentie, nu in raport cu cei inregistrati, ori cititorii anonimi — pentru asta exista netiquette). Pobabil ca, pentru a defini “binele” si “raul” la nivel strict virtual, ar trebui sa renuntam la multe dintre proprietatile “reale”: o morala virtuala trebuie sa ia in considerare ca lucrurile de la frontiera electronica sunt extrem de usor duplicabile (ceea ce nu se intampla in spaiul “clasic”). Ori ca “spatiul privat” nu exista (fiindca, nefiind accesibil celorlalti, nu are nici o manifestare). Cred ca retetele clasice nu-s foarte de folos aici… si de asta problema mi se pare grea.
Vlad, crezi ca ar fi interesanta o pagina de fotografie sau proiecte media? Asta pentru ca probabil as putea convinge doua fotografe de prin alte tari sa contribuie. S-ar potrivi cu specificul revistei? Si mi-a mai rasarit o idee, ceva legat de numere tematice. Desi asta suna mai degraba a cenaclu. Ma rog, de aia se cheama storming.
1) Se potriveşte cu specificul revistei.
2) Se potriveşte cu specificul revistei.
Stateam io asa la o tigara pe balcon si m-a lovit o idee: ce-ar fi sa-i zicem revistei “Deci?”
Iar io sa am o rubricutza numita poietic “Ci”. Stii tu, de la “Ci era odata o fata numita dona Isabelle Clara Leonor Beatriz de Marguerite y Madeline…”. Unde sa scriu scorneli, ca la mine pe blog nu am mai apucat.
Hmm, revista “Deci”. Îmi place. Cum ţi-a venit ideea?
Deci sa se numeasca Deci cu semnu’ intrebarii 🙂
Pai am zis cum, creca de la mentolul din tzigara…
Aha. Avusesem io un post mai demult, cu o reabilitare a lui deci. Dar nu ar crede lumea că ne pripim cu concluziile?
HAAAAAAAAAA, in sfarsit sosi si revelatia cea din urma. Deci sa se cheme Deci dom’le. Si eu tocmai ma lasai de fumat de duminica…
Mi-era tare dor de tine, Madelin.
A, si primul articol sa fie tocmai reabilitarea lui Deci a lui Vlad.
Bun asa…
Desigur, va trebui să supunem chestiunea în Adunarea Generală.
Am recitit postul cu reabilitarea lui deci(cu tot cu comentariile savuroase) aici:
http://dulce-mahala.tapirul.net/2008/04/09/o-legitimare-a-lui-deci/
Hihihi, imi ramasese prin sinapse, inseamna.
Vladule, ca sa nu creaza lumea ca ne pripim cu concluziile s-o numim DECI?!?!?!?! (cu 8 semne, cancovrigu’ lu’ Eliade). Insa da, fa pollul cu MAREA ADUNARE, noi ne supunem spashitzi.
Si, tot recetind io pe aci, aduc aminte auditoriului ca o fost vorba odata *si* de o tabara de creatie. Ie-te:
http://dulce-mahala.tapirul.net/2008/11/19/oale-de-cafea/
@Nusitatu
Aicea sunt, aicea sunt. Pi si daca te-ai lasat de tiutiun io cu cine mai fumez pipa sub coviltir, hm? In alta ordine de idei, io am raspuns si la concursu’ cu modificarea titlului cu Lituma, da’ nu am primit feedback 🙂
si daca zici ca e pitigoi ala din avataru tau, putem sa facem si o revista pentru copii, Ceata lui Pitigoi. dar nu facem.