Guest post Blegoo!
Care este ea.
A fiecăruia?
Ori a noastră?
Cine suntem… de fapt?
Ce ne definește?
Dar mai alea… unde ne definim? În ce context? Pe ce sait? În ce scop?
Relativ recent… am pus întrebarea asta în legătură cu anonimatul oferit de avataruri, de porecle și pseudonime. Cine se simte… să glăsuiască.
Unii… cum ar fi we, bunăoară… refuză să recunoască realitatea dedublată. Alții… se bălăcesc în ea… mulțumiți în anonimatul inexistent.
Alș… știe toată lumea cine e el… de fapt.
Întrebarea este… egalizăm “alș” cu “Alex Leo Șerban”?
Eu cred că nu.
Așa precum nu-l egalizez pe Vlad Stroescu cu “Pelicano solitudinis”.
Indiferent cine sunt eu… am o anume identitate în mahala… ori cel puțin… așa îndrăznesc să cred.
Am altă identitate… ori personalitate… atunci când discut probleme pe saituri străine… și altă personalitate atunci când scriu pe gloaba personală.
Scriu altfel… discut altfel… poate asta mă face un caz de “personalitate multiplă”?
Recent… m-am guglit de bună voie… și nesilit de nimeni.
Ca nume REAL cât și ca avatar/pseudonim.
Sunt fericit să raportez… că nu contez… ca referințe.
Nici la una, nici la alta.
Totuși… asta ridică întrebarea: cine-s eu… de fapt?
Dacă nu contez… dacă nu sunt trecut în catastifele guglea?
Suntem ce pretindem că suntem… ori suntem ce suntem… de fapt?
Fiindcă… dacă vreau să fiu cine sunt… se cheamă că nu exist.
:)))… mișto!
Deci… fără ABSOLUT nici o legătură cu subiectul, vrea să anunț pe toată lumea că am găsit una din cele mai bune argumentări ale teoriei mele proprii și personale, conform cărei… (atenție!) România n-are ce căuta nici în spațiu’ Șleghen (cuvânt bozgoresc), nici în uniunea europeană.
Dacă mai clocesc nițel, cred că ajung la concluzia că România n-are ce să caute pe aceeași planetă cu restu’ lumii… noi fiind o nație de extratereștri dovediți… precum bine explică Tasha.
Habarnam ce-i cu cifrele, asa ca bag din top:
Langdon Liquor House?
🙂
heeeeei…Macarena!
@128, Sultana
Oare Vlad a intentionat, cu Mahalaua, sa creeze o opera sau o agora? Eu strongly suspect ca varianta corecta e a doua.
Personaj, in intelesul comentariilor mele, nu este “actor” ci “o entitatea fara substanta materiala”.
Asa cum spunea Tapirul, in lipsa unei interactiuni cu mai multe simturi, si un nume este tot o eticheta. Ce-mi comunica mie, sec, doar numele Vlad Stroescu sau Sultana Banulescu? Nimic. Ce relevanta are, pentru cate o discutie cum sunt acestea din Mahala, ca sunt nume reale din buletin sau pasaport? Nici una.
Diferentele sunt doua:
– cand numele real, gasit cu motoarele de cautare, este asociat cu niste informatii incomplete gasite pe forum/blog si cand cel ce gaseste aceste informatii (altcineva decat participantii la forum/blog) le interpreteaza gresit (cum au spus-o si alti antevorbitori).
– cand cineva (de data asta din cadrul forumului/blogului) cauta informatii private legate de un nickname onest, informatii fara absolut nici o legatura cu cadrul discutiilor. Curiozitatea per se nu e neaparat de blamat, ca oameni suntem si cine e fara pacat sa arunce primul cu piatra (vorba lui Blegoo). Neplacut devine cand se aduc in discutie argumente legate de acele informatii private care nu au nici o legatura. Si, prin extindere, aceasta practica devine periculoasa daca se intentioneaza folosirea acelor informatii private dincolo de argumentarea mai dura, sa zicem, din acele discutii virtuale. Oricum ai da-o, folosirea unor informatii fara legatura cu cadrul (forumul, blogul, etc) este dovada de marginire (numai de atat esti in stare) si lasitate. Ca sa nu mai vorbesc ca “descoperirea Americii” comod, din fotoliu, cu 3 clicuri, e si dovada de “mare inteligenta”.
Cititorii pun (sau ar trebui sa puna) numai intrebari vizavi de opera citita (care e fictiune, atentie). Asadar intra, cum ar veni, in acea lume imaginara, devin o particica din fictiune. Aceasta lume nu are nici o legatura cu cate neveste au autorul si cetitorii, ce au mancat la pranz, cat de buni profesionisti sunt la serviciile lor, cum isi cresc copiii, etc.
Aici am mari indoieli ca asa e, chiar daca bunul-simt imi spune ca asa ar trebui sa fie.
Asemenea, alea-alea. :))
Dar felul cum vă văd eu, reflecția voastră în mintea mea, a cui e? A mea sau a voastră?
Am voie să scriu o carte mare, în care să apăreți toți ca personaje? Sigur, fără să dau nume, nici situații reale identificabile, ci doar o lume fictivă pe care să o populez cu reflecțiile voastre în propriile mele gânduri. Nu mă interesează dacă e legal, că ar fi, ci cum v-ați simți.
“… vânatorul de 3.14…” 🙂
fara ‘zdă’! 😛
Exact.
Diferenta dintre “personaj” al unei opere (literare, muzicale etc) si “personaj” care populeaza un forum / blog e ca primul e creat exclusiv de autor iar al doilea contribuie direct, liber si neatarnat la crearea “proiectiei” din mintile celorlalti participanti din trafic.
Cat despre folosirea incrucisata a celor doo tipuri de personaje, eheeei, asta e alta discutie…
Corect. Îmi însuşesc constructiv critica. Urmează rezumat.
tl;dr: Nu sunt interesat de persoana din spatele profilului, ci de profilul în sine, pentru că nu există o corespondenţă 100%-100% între cele 2. De ce prefer profilul? pentru că e cel mai accesibil.
Io cautasem pe guglea ce inseamna tl, dr, ca habarnaveam 🙂
Now is short enough, so I read 🙂
Io zic ca doar profilul e (sau ar trebui sa fie) accesat.
Curios cum nimeni n-a facut o asociere între carnaval si discutia-spectacol de pe blog/forum. Deghizati sau nu, participam la un fel de catharsis ? Tot cum am putea asocia Venetia cu Buenos Aires… Ori unde ne-am întoarce, traim un fel de “panem et circensis” aproape permanent 🙂
Ar fi fain (si n-ar mai fi flame wars) daca toata lumea si-ar lasa accesibile doar profilele, si nu si starile interne (emotii…).
Dar se pare ca spusa unuia sau atitudinea altuia reuseste sa manipuleze (trecand prin profil ca prin branza) indivizii din fundal. Si mi se pare… contraproductiv. E ca si cum ti-ai pune bocanci de ski dupa ce le-ai taiat talpa. Profilul ar trebui sa fie o membrana osmotica care sa lase sa treaca doar ceea ce alegi sa treaca. Restul? filtrat, distilat, ignorat. E timp pentru asta, pentru ca mesajul receptionat ramane acolo, nu se pierde; nu trebuie sa fii “spontan” ca la show-uri televizate unde, daca nu percutezi imediat, te prinde reclama cu ideea nespusa.
tl;dr: profilul (si orice alt mijloc de interfatare) ar trebui sa protejeze starile interne, si nu sa le declanseze ori sa le exacerbeze.
f:A->B e bijectiva daca pentru orice y din B exista un unic x din A astfel incit f(x)=y.
Cred ca ai incurcat pe VR cu RL.
Ai dreptate.
Insa fara emotii am fi doar niste profiluri-robot.
Oare nu am disimula mai mult?
Iar cu rabdarea, deh, cine mai are rabdari in ziua de azi? 🙂
Pana la urma si cu niste bocanci cu talpa taiata poti ajunge undeva. Chiar daca ud la picioare 🙂
Io cetesc mereu “cu-ochii-n-treivirgulapaispe” si nu “cu-ochii-in-fara-zda” 🙂
Right. Mama lui de codomeniu!… 😀
🙂
uf, bine ca nu te-ai suparat:)
🙂 Sarcasm?
nu, doar o sarja amicala 🙂
Recunosc că mie nu-mi e uşor nici să-l egalizez, nici să-l asimilez pe alş cu Alex Leo Şerban. Poate pentru că pe cel de-al doilea “personaj” îl ştiu (citesc) de mult timp, l-am şi întâlnit irl şi am cu el (personajul) o relaţie specială (unilaterală).
Evident că nu e vina lui că eu am o anumită impresie şi nici nu are obligaţia ca toate “identităţile” lui să fie identice 🙂
Pe de altă parte, de când l-am cunoscut (citit) pe alş, mi-e greu să-l despart pe Alex Leo Şerban de el.
Zice Madelin:
“…un nume este tot o eticheta. Ce-mi comunica mie, sec, doar numele Vlad Stroescu…”
Deci, să vă zic eu de o experiență recentă…
Ieri… care vaz’ică… cam după prânzișor… mă buluceam prin interneață… folosind blogrolu’ mahalalei pă post de serci.
Am găsit… la un moment dat… un clip de filmuleț… în care, mă-nțelegi… era un doctor care dădea un interviu… care doctor… ce să vezi… avea numele Vlad Stroescu.
Băi… și m-a apucat ceva… așea… ca un cârcel… ori ca un junghi intelectual, nuș’care e termenu’ corect… Aaaa, da!
Epifanie îi zice…
Adică… mă uitam, ascultam… și nu puteam să conectez pe ăla din film cu cel care spune:
“…felul cum vă văd eu, reflecția voastră în mintea mea, a cui e? A mea sau a voastră? Am voie să scriu o carte mare, în care să apăreți toți ca personaje? Sigur, fără să dau nume, nici situații reale identificabile, ci doar o lume fictivă pe care să o populez cu reflecțiile voastre în propriile mele gânduri. Nu mă interesează dacă e legal, că ar fi, ci cum v-ați simți…”
Nu era NICI O LEGĂTURĂ!
Între ăla care zicea 3 vorbe în film și ăsta care scrie ce am citat mai sus…
Da’… NIMIC!
Canci, nada, zero barat!
Un străin… aș trece pe lângă el pe stradă de zece ori fără să bag de seamă…
………………………………
Orice carte, mare sau mică… e compusă din reflecțiile formate în capul autorului de evenimente și ființe reale, într-o măsură mai mică ori mai mare.
Imaginea cuiva despre feluriți interlocutori din mahala e similară: e o proiecție a minții cuiva, filtrată de gradul personal de fantezie, romantism ori malițiozitate (ca să nu-l uităm pe alș).
Susțin că asta e un adevăr de necontestat dacă pornim de la ideea că orice personaj e definit (și) prin comentariile proprii.
Bunăoară… orice comentariu e citit și interpretat diferit de felurite personaje… de unde se vede că nici măcar “personajul” nu e definit în mod absolut de propriile comentarii…
Cele 2 mere ale Anișoarei, menționate de Madelin sunt cel mai bun exemplu al situației, așa cum se reflectă în comentarii.
………………………………
B.deComp introduce ideea de carnaval, care poate deschide o nouă direcție de discuție – la cred că n-o să latru acuma, fiindcă e în sine prea vastă iar eu prea mărginit.
………………………………
Vorbind doar în numele meu, cred că apariția mea ca personaj în cartea cuiva m-ar lăsa perfect rece… chiar dacă ar fi cu pseudonimul folosit în mahala.
Va fi un personaj diferit de cel pe care încerc eu să-l proiectez… fiind o reflecție a gândurilor lui Vlad.
Sunt sigur 100% că “Blegoo” lui Vlad e diferit de “Blegoo” pe care încearcă Blegoo să-l proiecteze… și altceva decât blegul lui Uii… ca să dau exemple.
Numărul de blegi fluctuează permanent, în funcție de câte persoane citesc “blegismele” ori răspund la ele.
Unde blegii reprezintă reflecția personală a oricui.
(mai era nește chestii, da’ le-am uitat; e greu cu consepciulalizăișănu’, zic, nu-i de nasu’ meu.)
Mi-am adus aminte ce mai era!
Cu ocazia zilelor de sfârșit de an, vă urez la toți și toate (scriitori și personaje, autori și proiecții) un călduros:
“Alea-alea…!”
Vlad, noi o să ne simțim fix ca personajele alea șase a le lu’ unchiu’ Pirandello;
doar că noi suntem mai mulți/multe… și mult mai certăreți/ețe.
Succesuri.
🙂
Vlad… pericolul de a scrie cărți, mici și mari… ori piese de teatru e real:
“…The play was staged in 1921 by the Compagnia di Dario Niccomedi at the Valle di Roma to mixed results. The public split up into supporters and adversaries. The author, who was present at the presentation with his daughter Lietta, was forced almost literally to run out of the theatre through a side exit in order to avoid the crowd of enemies. This same drama, however, was a great success when presented at Milan…”
D-aici.
:))
De fapt… ce mai esplic io… s-a văzut ce violent pot acționa personajele – la postu’ ăla pe care l-ai suspendat…
:))
Daca tot ai facut sapaturi – uite si “Hernani” de Victor Hugo 🙂
Propun să facem o creație colectivă… ceva care să fie cam așa:
Un autor… se chinuie să scrie ceva romantic despre foloasele vehicolelor pă 2 roți, propulsate prin puterea mușchilor utilizatorului.
În ciuda încercărilor de a romanticiza acțiunea, a introducerii elementelor de eclipse, sateliți naturali, zgomot de greieri, etc, proiecțiile unor personaje fără legătură cu povestea intervin în procesul de creație.
Disperat, autorul se întreabă dacă n-ar fi cazul să urmeze direcția dramatică dictată de personaje, în opoziție cu dorința lui de a stăpâni acțiunea.
În chip de experiment, scriitorul decide să ofere un minim de fundal necesar personajelor care insistă să se desfășoare liber, limitându-se la a oferi povestea, acțiunea… și lasând în plata Domnului încercarea de a controla interacția și dialogul.
Ca urmare, personajele pun stăpânire pe creație, insistând la dreptul lor de a formula lucrarea precum vor mușchii fiecăruia, în funcție de culoarea bicicletelor personale.
Ușor dezgustat, autorul lasă totul să fie cum a căzut, mărginindu-se de a interveni cu capitole scurte, introspective, cu referință la soarta perversă a oricărui scriitor a cărui creație capătă o realitate independentă de imaginația lui.
Cartea e publicată sub formă de foileton săptămânal într-o revistă est-europeană obscură de notorietate strict locală (“The Old Dilema”).
Recepția de către critici e negativă, insistându-se pe problema “depeizârii” care, se susține, nu a fost suficient de conceptualizată.
Scârbit, autorul se retrage la țară, unde se dedică acțiunilor strict agricole de cultivare a cartofilor, roșiilor și păstârnacului în grădina revendicată de la fostul CAP local.
Ptiu, ptiu, să nu mă deochi!
Da, corect.
Pare o problemă cu care s-au luptat și alții, n-am inventat eu apa caldă.
@ Madelin: “Oare Vlad a intentionat, cu Mahalaua, sa creeze o opera sau o agora? Eu strongly suspect ca varianta corecta e a doua.”
Eu i-am zis paradigma adica lume de idei. Nu stiu ce a intentionat el si ce a iesit, dar eu n-am sa-i folosesc creatia si n-am sa ma las folosita in raport cu ea decat in sensul pe care l-am indicat. Pentru mine personaj al lui Vlad e Craiu Mutu, nu eu sau tu. Cum interactionez eu scriu doar eu.
@ Madelin: “Personaj, in intelesul comentariilor mele, nu este “actor” ci “o entitatea fara substanta materiala”.
Tu vorbesti de substanta (adica de abstractizare, vizavi de interactiunea unidimensionala/perceptuala) iar eu de agentie (capacitatea de a lua decizii in nume propriu). Una nu exclude pe alta.
@ M.: “Cititorii pun (sau ar trebui sa puna) numai intrebari vizavi de opera citita (care e fictiune, atentie). Asadar intra, cum ar veni, in acea lume imaginara, devin o particica din fictiune.”
De acord cu prima propozitie; nu sunt de acord absolut deloc cu a doua.
@ M.: “Nici una. Diferentele sunt doua:- cand numele real, gasit cu motoarele de cautare, este asociat cu niste informatii incomplete gasite pe forum/blog si cand cel ce gaseste aceste informatii (altcineva decat participantii la forum/blog) le interpreteaza gresit (cum au spus-o si alti antevorbitori).
– cand cineva (de data asta din cadrul forumului/blogului) cauta informatii private legate de un nickname onest, informatii fara absolut nici o legatura cu cadrul discutiilor. Curiozitatea per se nu e neaparat de blamat, ca oameni suntem si cine e fara pacat sa arunce primul cu piatra (vorba lui Blegoo). Neplacut devine cand se aduc in discutie argumente legate de acele informatii private care nu au nici o legatura. Si, prin extindere, aceasta practica devine periculoasa daca se intentioneaza folosirea acelor informatii private dincolo de argumentarea mai dura, sa zicem, din acele discutii virtuale. Oricum ai da-o, folosirea unor informatii fara legatura cu cadrul (forumul, blogul, etc) este dovada de marginire (numai de atat esti in stare) si lasitate. Ca sa nu mai vorbesc ca “descoperirea Americii” comod, din fotoliu, cu 3 clicuri, e si dovada de “mare inteligenta”.”
Sunt de acord cu ambele paragrafe.
… si opera colectiva pe care ai facut-o de unul singur, are si ea câtiva precursori dintre care unul celebru si care a bântuit Clujul în epoca de aur – Balada bicicletei cu aripi – Rafael Alberti, Nobel de literatura, excusez du peu :))
Madelin, oricine are libertatea sa ma proiecteze in mintea lui si in interactiunea lui cu mine cum doreste, asta e inevitabil, iar daca si cand se “devirtualizeaza” cu mine sa ramana la aceesi impresie sau nu. Nu are libertatea sa ma reprezinte, adica sa scrie/vorbeasca in numele meu.
Reiese că sunt un epigon uanabi, un imitator palid și anost al unor precursori iluștri, care au bântuit prin Cléuj cu mult ‘nainte de epoca mea.
:))
Dar… să citez și eu, nu?
Bicicleta Colectivă
“…title: “Sunday In The Park With Carlos, Charlie And Clara”
With apologies to Stephen
Sondheim and his great musical, “Sunday In The Park With George” and Georges Seurat, who painted “A Sunday On La Grande Jatte”.
As I did this picture I wondered what the story was behind it. Could be rather interesting…” – Frogdot, 17 Iulie, 2005.
Bicicleta Zburătoare
“…What if life was a desert and some of us could fly?…” – Frogdot, 4 Iulie, 2005.
Deci… bre!
Am să încerc să înțeleg cum devine treaba cu ce citesc io p-acilea…
Zice cineva (persoană cunoscută, nu spui cine…):
“Cum interactionez eu scriu doar eu”.
Acuma… în prostia mea, eu credeam că o “interacție” e un fel de acțiune care se petrece între 2 sau mai multe chestii (obiecte, oameni, personaje, alea-alea), cu adăugătura că un efect în 2 direcții e esențial pentru definirea termenului, spre deosebire de ăla cauzal, care merge doar într-o singură direcție.
Că d-aia îi zicem “interacție” și nu “cauzație”, zic.
(ceva cam ca vorba aia “vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma”, gen)
Adică… una e să ai păreri proprii și personale… și să ții de ele cu ghearele și cu dinții… și alta e să pretinzi ca restu’ lumii să nu bage de seamă când spui prostii. Interacția, după mine, e mama dezvoltării personale… ceva asemănător cu ce se petrece când publici ceva, lucrări științifico-fantastice și te rogi la Ăl de Sus să primești pir-reviu.
Să deschizi gura (in orice situație) și să-ți exprimi păreri, opinii și sentimente și să te aștepți că lumea să nu bage-n seamă e imposibil.
Eram în baie acu’ 2 ore… și am scăpat paharu’ de apă din mână… și s-a făcut zob. Cioburi, alea…
M-am enervat și-am zbierat:
“Băgami-aș….ÎN EA DĂ VIAȚĂ!!!”
Reacția a sosit imediat, sub forma de ciocăneli in calorifer, urmată de vizita vecinei care mi-a atras atenția să nu mai urlu, că doarme ăla mic.
(sper c-am conceptualizat destul de limpede cum privesc eu “interacția” și cum se uita ea pieziș la mine)
………………..
“Tu vorbesti de substanta (adica de abstractizare, vizavi de interactiunea unidimensionala/perceptuala) iar eu de agentie (capacitatea de a lua decizii in nume propriu). Una nu exclude pe alta”.
Dacă zicem “substanță”… nu mai zicem “abstractizare”… nici măcar în glumă, că altfel intrăm în pocinoage gen “abstractizarea substanței” ori “sustanța abstractizării” care este exemple de beție de cuvinte.
Deci… lămuriți-mă și pe mine, care-s un biet maidanez fără studii superioare (plus c-am fost și bolnav când eram mai mic – nu zic ce boală – e ceva din care ori mori, ori rămâi tâmpit tot restu’ vieții)… cum devine treaba?
Dacă nu cer prea mult… dați exemple, nu presărați neologisme cu lopata, că nu suntem la Școala de Dans și Bune Maniere.
Iote dom’le ! Chiar crede ca este generalul Mac Mahon 🙂
Ce a inteles Madelin di toata tarasenia:
Ce e Mahalaua (Blegoo):
Ce suntem noi (Blegoo):
Ce suntem noi (Tapirul)
Suntem recognoscibili (MBadragan si Tapirul)
Ce e comentariul (CST-Link)
Nu putem disimula la infinit (Doru)
O regula de bun simt (blog-netiquetting) (CST-Link)
Comunicare vorbita vs Comunicare scrisa (Blegoo si Mbadragan)
Apoi Madelin s-a decis sa nu mai scrie nici un post in stilul cuiva, nici ca exercitiu de admiratie, nici ca parodie, pentru ca:
Vlad:
si
Sultana:
Si tot Madelin aduce aminte ca am primit urari de sarbatori si poze personalizate.
Asa ca.
Sa avem un Ajun de Ajun linistit!
Scuza-ma, Madelin, ca ma autocitez. Ultima propozitie face parte din cele comunicate in maniera telegrafica deci se preteaza la confuzii mai mult decat cele in care dezvolt o idee cu lux de amanunte; o sursa majora a neintelegerilor si incongruentelor de pe orice blog e stilul telegrafic. Ultima propozitie (extrasa din context sau nu) a fost conceputa in sensul “autoarea replicilor prin care interactionez cu altii in scris sunt doar eu, nu este autorul, scenaristul sau regizorul lor altcineva,” si nu a fost intentionata in sensul “criticul replicilor mele in scris sunt doar eu si nu altcineva.” Pe un blog sau un forum e liber fiecare sa critice, sa inteleaga sau sa rastalmaceasca scrisul altcuiva cum doreste. Atunci cand incepe sa ii puna vorbe in gura (expresie romaneasca pe care eu una am auzit-o inainte de “to put words in someone’s mouth”) scriind replici efectiv in locul lui – e altceva. Poate ca tu vei fi inteles insa e posibil sa nu fi inteles toti; sper ca e clar acum.
doresc si eu cuvantul, inainte de a dispare din nou in vraful de hartii pe care tre sa il rezolv in timp de 1 luna.
1.@sb, my 2 cents – nu ajungi nicaieri. asculta pe unul patit si ars cu flacara albastra. o sa se ajunga sa ti se puna vorbe in gura, sa ti se rastalmaceasca, sa…in fine. asculta pe unul care arde gazul pe aci (dar nu de aiurea) de fo 2 anisori +.
2. @all: hai sa va mai explic o data ce inseamna “wandering elf”, de ce mi l-am luat si de ce este identitatea mea netica – u mess with it, u mess with me.
“wandering elf” nu vine de la “evreul ratacitor” cum au crezut unii.
cu elf, cred ca e clar: sunt Tolkien junkie.
cu “wandering”, sunt mai multe nivele legate de acest “ratacitor”:
1. statutul meu, chiar daca e geografic de 15 ani incoace la vest de potomac, e acela de “yonder”. de “here and there”, “dupa colt”. cum am cautat printre altele sa incerc sa “rezolv” cumva acest statut subiectiv si prin blogonia – wanderer se aplica in mod automat.
wanderer in latina este “vagus” – de multe ori scriu “obscur”, de fapt scriam, m-am lasat, ca nu am cu cine discuta. dar “vagus” duce si la “vagus nerve” care e un hint la ceea ce fac eu. nu mai pun ca vagus nerve umbla peste tot in corp, integreaza, adica.
2. abrevierea “we” este perfecta, pt. ca este self-deprecating (avem personalitate dubla & o dezvoltam pe a treia) – si de aici multe mistouri si automistouri cand scriam de ex. we own you.
deci, pe cale de consecinta, dar si asadar, “wandering elf”, chiar daca este un joc lingvistic de amator, este al meu, al celui care scrie. it’s my name here. daca s-ar da identitati oficiale pe web, mi-as pune acest nume inaintea celui din buletin.
sper ca s-a inteles si voi aprecia lipsa comentariilor macmahonice & ale secretarilor sai.
Nu-i chestie de credință… e ceva care ȘTIU!
:))
Liniște în sala… liniște vă rugăm! (către antevorbitor): Dați-i ‘nainte, stimabile, aveți cuvântu’!
🙂
nu te mai kinui sa explici – by any other name (‘wandering shelf’, ‘wondering elk’ etc) U’d smell as FOUL!
ia uitati, cinstiti mahalagii, ce mizerii scrie respectivul ([we]) ‘la adapost de vederile cumsecade’ – adik pe (slo)blogul alui sau cumatru-in-crime, hulliganoglu:
‘@m, sunt sigur ca ai observat ca leo este inapoi in Ro. de fo 2 zile. pp. ca a venit sa isi faca sarbatorile cu cei dragi (HRP, maybe?). si-o fi facut bradutz? (…)
eu nu l-as incredinta cu alegerea bradutului. din motive de igiena. (…)
nu va puneti mintea cu nebunu’:))’
cum s-ar zice: aici pe blog, pt k posteaza mahalagii fini, se da ‘urban’; la mizerabil, in skimb, isi da jos plastronu & panarama pe fatza.
ipocrizie sau skizoidie? – aceasta-i intrebarea…
ps evident, n-am nici in clin, nici in minek cu acea ‘morena mopu’; doar m-am jucat s-o ‘citez’
dle stroescu,
v-as fi recunoscator dk m-ati lamuri si pe mine ce e, sau nu e, in regula cu ac. sentinte:
‘am eu reticentele mele fata de psihanaliza. parerea mea e ca nu e o stiinta. are prea mult de self-fulfilling prophecy, se cearta prea multi despre prea multe chestii, practica cercurile de “initiati” (vezi jungienii).
dpv. neuro (si nu neurologic), psihanaliza in toto a cam cazut la examen. in primul rand ca nu poate emite ceva testabil. in al doilea rand, ca nu tine cont de ce e in creier.’ – mie, sincer, ult. 2 fraze mi se par de o enormitate f comik 😛
@all: scena mea preferata din filmul meu preferat de craciun (frank capra’s ‘it’s a wonderful life’):
http://www.youtube.com/watch?v=0k_Vsmqf6X8
/pt cine nu suporta clasicii in alb-negru, exista si versiunea postmoderna (‘franz kafka’s it’s a wonderful life’):
http://www.youtube.com/watch?v=N4F9adjivw8&feature=related
dar, pt a o savura cum se cuvine, se cade sa cunoasteti originalul 😛
—asta e de pe pagina pe care am pus link la acel post: …/blog/?p=1656
oricum, dupa tine, leo, Popper e cel care emite enormitati comice:) that’s new!:)
a doua, cu tinut cont de ce e in creier, poate imi zici si mie unde este “umbra” jungiana. sau “erosul/thanatos”-ul freudian.
daca ai fi avut bun simt ai fi comentat la mine. dar nu ai de unde domn’ne, nu ai de unde…totusi, te-am debanat, ca sa discutam noi 2 asta in liniste, la mine.
sa nu uit: Vlad este psihiatru – ceea ce inseamna ca trebuie sa se uite cu 1 ochi la ce este masurabil, nu de alta, da’ sa nu ii dea pacientului o doza prea mare de antidepresive, sau stiu ce alte pastile.
psihiatria nu este psihanaliza.
În anii de după al 2-lea Război Mondial, şi până la începutul anilor 70, cel puţin în SUA, psihiatria era doar psihanaliză. Din mai multe motive, două fiind decisive.
– WW2 a declanşat un reviriment puternic al “umanismului”, cu o respingere a tot ce însemna obiectualizare, măsurare, etichetare a omului.
– Neuroştiinţele, în care psihiatrii sfârşitului de secol XIX îşi puseseră speranţe enorme, nu aduseseră aproape niciun progres semnificativ, în 50 de ani, la elucidarea bolilor psihice.
Lucrurile s-au schimbat în anii 70. Pe de o parte, biologia moleculară şi neuroştiinţele au căpătat un nou avânt. Personalităţi importante, ca Eric Kandel (Nobel în 2000), educaţi în psihianaliză, i-au întors acesteia un spate hotărât şi s-au orientat către noile direcţii de cercetare. Ar fi necinstit să nu recunoaştem însă că reinventarea unei psihiatrii pozitiviste datorează mult revoluţiei farmacologice, descoperirilor întâmplătoare ale primelor antipsihotice, antidepresive şi a rolului litiului în psihoza maniaco-depresivă, urmate de cantităţile impresionante de bani care s-au pompat în cercetarea asta.
Acestea fiind zise, psihiatria de azi, foarte pozitivistă şi biologică, tinde să cadă iar în extrema ailalantă. Pare să fie uitat faptul că nişte “uriaşi” cum sunt Max Weber şi Karl Jaspers au arătat că este imposibil să studiezi omul exclusiv prin criterii obiective. (Toţi psihiatrii au auzit de Jaspers, dar probabil sub 0,1% l-au citit). Scandalurile din psihofarmacologie din ultimii ani au şubrezit rău, cel puţin în mintea opiniei publice, imaginea psihiatrilor (există o comisie senatorială în SUA dedicată investigaţiei abuzurilor “psihofarmacologice” la nivel foarte înalt, exemple aici, aici şi aici). Progresele neuroştiinţelor sunt enorme, dar gap-ul neuropsihologic nu s-a strâmtat prea mult: în continuare, nu se cunoaşte cu precizie etiologia şi fiziopatologia niciunei boli psihice, care sunt clasificate pe criterii exclusiv clinice. Iar recesiunea a acutizat nevoia intervenţiilor psihosociale.
Între timp, psihanaliza a rămas intactă, dar paralelă cu psihiatria. Au obiecte diferite de lucru. Este un sistem cu o consistenţă internă dinamică, merită atenţia noastră. Nişte oameni teribil de deştepţi o tot fabrică. O putem considera o conceptualizare pe un anumit nivel. Psihanaliştii sunt psihanalişti, nu sunt neurosavanţi.
De Crăciun, lumea se împacă 🙂
vlad, te rog eu mult, raspunde direct si ne-echivoc la intrebarea lui als. sunt cele 2 chestii emise de mine (prima fiind a lui popper), sunt niste enormitati comice?
te rog, ia-o ca un Xmas gift to me.
despre ce ziceai, entirely de acord. dar sa stii ca oamenii se straduie din rasputeri sa acopere acel gap despre care ziceai. acum, practic fiecare grant prin NIH tre sa aiba o parte de “diseases”. eu tre sa bat campii, de ex., despre substratul neural al adictiei. ce structuri, ce fel de adictii, ce efecte scurt/lunga durata, dinamica receptorilor…
pe asta de fapt o sa cam lucrez urmatorii ani: comparativ soarece/sobolan si aplicat pe cateva adictii, legatura lor cu stressul cronic. evident, eu doar sunt la nivel de strangere de date, de comasare a lor, neural circuitry.
Nu, nu sunt enormităţi comice, după capul meu (nu pot să pretind că am calificarea necesară să arbitrez o asemenea dezbatere). Dar astea sunt hiperbole, instrumente de lucru în meciul dintre voi doi 🙂 în care eu nu iau parte.
E adevărat că psihanaliza a tot avut un caracter, hm, sectar, iar jungienii, din păcate, au generat mult misticism şi pseudoştiinţă. Spun din păcate, pentru că Jung a fost pentru mine o lectură fascinantă. Psihanaliza şi progeniturile ei, inclusiv teoriile lui Jung, pot fi foarte valoroase atâta timp cât nu le iei dogmă, ci ca model temporar de lucru. Aşa, un fel de Gendakenbilder, ce pot fi utile la un moment dat şi indezirabile în alt moment dat.
De exemplu: a propos de căzut la examenul neuro. Psihanaliza porneşte de la premisa “echipotenţei scoarţei cerebrale”, adică mintea ar fi uniform şi fluid proiectată pe cortex, fără nicio legătură topografică creier-minte. La modul absolut, asta este evident o tâmpenie, dar la un anumit nivel, teoria s-a dovedit utilă, ca model ideal de lucru. După cum şi negarea ei absolută e tot o tâmpenie: creierul nu este o hartă a fiinţei umane, în care fiecare aspect al comportamentului să corespundă unei regiuni corticale. Orice simplificare e în mod fundamental eronată, dar poate ajuta în anumite momente. Chiar şi simplificare extrem de complexă cum e psihanaliza. Psihanaliza e un punct de vedere asupra unor fenomene a căror complexitate ne depăşeşte deocamdată.
E foarte bine că oamenii se străduiesc să umple gapul neuro-psihologic. Asta e o luptă care nu trebuie niciodată abandonată, şi oamenii care lucrează pe graniţele astea sunt, din punctul meu de vedere, nişte eroi ale căror merite nu sunt niciodată suficient recunoscute.
hiperbole?! nu eu am inceput sa practic jocul asta de vreo 2 zile, aci! eu nu folosesc nici hiperbole nici altceva. el ti-a cerut parerea si am considerat ca daca nu ti-ai da’o, sub diverse motive, asa ar ramane: ca spun enormitati.
nu, nu e o harta, macar si pt. faptul ca se ignora cu obstinatie partea ne-corticala, sau subcorticala. si comunicarea dintre “cortex” si diferitele parti necorticale.
creierul nu e eq. cortex.
si se uita, pt. ca nu se prea stie de fapt, integrarea sistemului autonom si influenta sa asupra constiintei corticale. sunt multe, f. multe, inca neluate in seama de psihiatrie si abia aflate in stadiul de studiu de catre neuro.
si cum ziceam mai demult si destul de des, “the secret is in the network and not in its nodes”.
merci.
eu le consider enormitati comice pt k sint apodictice & dogmatice:
1 cita vreme NICI ‘neurostiinta’ nu a ajuns sa dea raspuns la TOT, ink tatoneaza etc, psihanaliza este la fel de ‘stiinta’ k si aia (sau as good as it gets, science-wise)
si
2 ‘falsifiabilitatea’ lui popper (k litmus-test al unei teorii) a fost respinsa de wittgenstein (cu argumente, desigur!)
ps nu stiu cine ar fi sustinut k ‘psihiatria e psihanaliza’ – in mod cert, eu nu; DAR – dintre toti cei dp blogul acesta – dl stroescu este cel mai aproape de o parere competenta in kestiune (dovada si istoricul pe care l-a skitat si pt care ii multumesc)
da? cand a fost respinsa?:)
Conjectures and Refutations a lui Popper a fost scrisa in 1963, la 12 ani dupa moartea lui Witt!
I mean, lol!, Witt s-a sculat din morti si la refutat pe Popper.
Asta e prea tare sa nu o afle toata globonia!
Deci, draga Leo, sa ti se para cum vrei tu, caci esti un bufon gripat.
Si nu e vorba de a da raspunsuri la toate, asta le face popimea si psihanalistul, ci de a face stiinta. Dude, you’re so out of your league!
Aia cu Wiitgenstein si Popper tre aflata de toti.
Ce-am înțeles io (după ce am întors capu’ de la un comentator la altu’, ca la jocu’ de pingpong):
• Psihiatria E Psihanaliză.
• Psihanaliza NU E Psihiatrie.
Concluzionez, deci:
• Una are de-a face cu capu’… ailaltă cu sufletu’.
• Unii are cap… alții are suflet.
• De Crăciun, lumea se împacă, de unde se vede că ăia cu cap are suflet.
(zic și io…)
da blegule, unii se mai impaca. dar altii trec la atac, dand iar cu capul in zid. ei, ce facem cu astia care nu inteleg sa se opreasca?
oricum, wittgenstein contrazicandu-l pe popper la 12 ani de la moartea sa, e numai in logica lesheasca. numai unul ca el poa’ sa scoata asta.
a, da, si ca stiinta este apodictica si dogmatica:) de ce? pt. ca inca nu explica totul. LOL