Doar o însemare minusculă, conţinând o completare la bazinul hidrografic bucureştean, precum şi cu cerul de ieri din cartier. Aş fi vrut să pozez când au ieşit flăcările din pământ şi au ars semafoarele, vara asta, dar am ratat acel moment. Nu ştiu, nene, viaţa aici pur şi simplu are gustul mult mai tare.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Conform definiţiilor din revistele branşate, nici măcar nu sunt un bucureştean autentic. Habar n-am ce cafenea e mai bengoasă, ce club e mai clubos (de altfel nici că aş pune piciorul în vreuna sau vreunul), ce festival de teatru de avangardă mai e la greenbulbs, cine or fi trupa black nosed potatoes care vine la sala monovalentă, nu-mi place la cărtureşti (da' deloc), nu beau din teţubine de fontă emailată ceai "mystic dream" de nuci de Indochina cu vanilie, sfeclă şi fructul pasiunii, nu visez Bucureştiidealtădată cu jobene, birje şi pălării de dantelă, nu vă fac de după blocuri (puteţi sta liniştiţi), nu militez pentru moartea manelelor, nu ascult radio gorila, etc. În schimb, umblu fără ţintă prin cartierele secrete. Dacă se poate pe străzi în prezent fără nume. Chiar astăzi am umblat pe două (străzi fără nume). Una dintre ele e doar din scări, şi nu, nu e strada Xenofon, "singura stradă în trepte din Bucureşti". Dacă aceea e singura, înseamnă că nu mai eram în Bucureşti, sau poate nu mai eram în anul 2007. Am pozat-o (naşpa), o puteţi vedea mai jos, laolaltă cu încă vreo două aspecte. Există încă multe cartiere secrete în infamul meu oraş ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Există călători şi călătoriţi. Eu mă încadrez mai mult în categoria a doua. Asta pentru că, deşi rareori vizitez locuri, din când în când sunt vizitat de câte unul. De obicei e acelaşi loc, o stradă întortocheată, la ora crepusculului, cu acoperişuri ascuţite, ferestre luminate şi miros de sobe. Vaguement bucarestois, are aerul inconfundabil al lucrurilor esenţiale, sau, cum îmi povestea cineva cândva, al Ferentariului ceresc. Vizita e mereu neaşteptată, cu accente de răpire, merg pe stradă liniştit, sau mă uit la televizor, sau mă îndeletnicesc cu orice, şi pac! mă simt ridicat în înălţimi, iar în clipa următoare mă aflu pe strada întortocheată cu miros de sobe. Demult mă străduiesc să-mi dau seama dacă, eu, cel călătorit, am călătorit vreodată , demult, pe strada asta: presupunerea mea e că nu, deşi îmi e foarte familiară. Dar omul e o caracatiţă imobilizată într-un labirint, şi nu poate merge mai departe de tentaculele sale. Spuneam că vizitele sunt neaşteptate. Dar întotdeauna se însoţesc de o aşteptare.  Odată aflat în locul acesta atât de fericit, mă liniştesc, orice teamă sau grijă meschină dispare, şi am impresia distinctă că viitorul e iminent şi previzibil. Ca şi cum m-aş întâlni cu mine, cel din zilele ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Însemnarea de astăzi începe pe strada Frecăţei. E o stradă din cartierul Rahova, o stradă mică şi fără particularităţi, despre a cărei existenţă tind să ştie numai localnicii ei. Nici placă de la primărie nu are, cineva i-a scris numele cu vopsea pe un zid, ca trecătorii să-şi ştie locul în Univers. Eu însumi am descoperit-o fiindcă e scurtătură către magazinul arabului, de unde îmi cumpăr roze de Damasc şi vinete murate, precum şi smochinele zaharisite la care molfăi în timp ce scriu aici. Pe timp frumos, singurul lucru care îţi atrage atenţia aici e înălţimea neobişnuită a trotuarului. E atât de înalt încât, dacă eşti pe carosabil, nu te poţi urca pe el, iar dacă eşti pe el, trebuie să faci un salt destul de periculos ca să ajungi pe carosabil. De fapt, trotuarul e aşezat, ca o punte, pe o ridicătură de pământ, şi de sub el se iţeşte o bogată vegetaţie. Rostul trotuarului cocoţat l-am înţeles la prima ploaie. Când plouă, Strada Frecăţei se transformă în Râul Frecăţei. Apa urcă până la brâu, spre bucuria nestăvilită a puradeilor şi spre disperarea mamelor, căci viitura răpeşte din când în când, o dată cu maşinile şi cu ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Astăzi, la şedinţa săptămânală de antropologie, doamna Uca Marinescu, celebra exploratoare, ne-a adus poze din ultima dumneai expediţie în Tibet. E o plăcere să o asculţi pe această călătoare extraordinară povestindu-şi aventurile: nici o urmă din preţiozitate, de livresc sau altă formă de fanfaronadă, totul e natural, vorbeşte despre cum a stat de vorbă cu viitorul Dalai Lama sau cu fratele lui Tensing Şerpa cu o naturaleţe şi o sinceritate care te transportă. Adică, te trezeşti că eşti şi tu în Tibet. Dar nu numai acolo. Fiindcă a fost timp la şedinţă, dumneai ne-a purtat prin expediţiile pe care le-a făcut în ultima vreme: cum a văzut cimitirele papuaşe, unde morţii nu se îngroapă, ci stau la aer în colibe, unde căldura îi mumifică, cum i-a ascultat pe aborigenii australieni cântând şi plângând pe peluzele parcurilor, ce-aţi făcut cu pământul nostru, cum a călărit cu triburile mongole şi a fost decorată cu pene de vultur pentru asta, cum a fost singura femeie din expediţia pe schiuri către polul nord, şi cum a luat-o cu elicopterul comandantul bazei ruseşti de acolo, care era român de Chişinău, cum a plecat pe urma aurorei boreala în Alaska, şi ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Sunt sigur că am mai scris despre asta undeva, dar nu mai ştiu unde. E trotuarul dinspre est, o, trist marş al vieţii noastre, care mai întâi miroase a lapte şi brânză, pe care le vând ţăranii, nu în piaţă, că acolo ar fi daţi afară urgent de mai marii pieţei, ci pe caldarâm. Miroase aşa de tare că te crezi la stână, şi lupii prind a urla. Mai apoi ajungi la cimitir, Cărămidarii Vechi îi zice. E mic şi de cartier, şi pesemne va sfârşi uitat pe sub vreun mall sau vreo bancă, precum s-a întâmplat prin Lipscani, de au găsit acum oasele albe pe când montau ţevi sub BCR. Căci da, tinere cetitoriu, şi cimitirele mor. Şi mai încolo, dincolo de Spălătoria Auto, cresc copacii stufoşi şi zidurile spitalului 9. Şi dincolo, căci da, mai există un dincolo, începe spitalul 10, acolo unde bătrânii sunt lăsaţi uneori, ca Hänsel şi Gretel, atunci când bântuie foametea. Şi nu, dincolo de asta nu mai e nimic, decât poate ţinutul legendar unde metroul iese la suprafaţă, pe câmp, dar astea sunt poveşti. Dar vis-à-vis e trotuarul dinspre vest, care începe prin a mirosi a flori, pe care le vând ţăranii, nu în piaţă, că ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

După cum mi-a atras atenţia Mira, revista Time Out Bucureşti anunţase mai demult un concurs de proză scurtă despre Bucureşti, numit sugestiv "Bucureştiul în proză scurtă". Poveştile câştigătoare urmau să fie publicate în numărul din 9 august. Cu o noapte înainte de termenul limită, am scris dintr-o răsuflare o povestire (între 10 seara şi 5 dimineaţa), pe care am trimis-o, aşteptând plin de speranţă debutul meu scriitoricesc. În numărul din 9 august însă se găsea doar o reclamă la concursul mai sus-menţionat, care decala termenul limită şi promitea publicarea câştigătorilor tocmai în numărul din 20 septembrie. Alte aşteptări chinuitoare ale debutului meu scriitoricesc. În sfârşit, mâinile mele anxioase sfâşiară ţipla numărului din 20 septembrie. Şi, şi, şi, ce credeeeeeeeeţi???? Nimica. Nici urmă de povestirea mea, nici urmă de alt câştigător, nici urmă de concurs. Fără explicaţii. M-am gândit atunci că poate aş putea să public povestirea pe blog, să o citească măcar cei doi cetitori ai mei dintre care unul sunt eu. Dar eu am avantajul că-mi pot ceti articolele înainte de a apărea pe blog. Aşadar, am recitit povestirea, şi tare m-am mai bucurat, şi anume că nu a mai fost nici un concurs, că tare slabă şi prost scrisă ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Povestea acestei poveşti v-am mai zis-o. Am scris-o, apoi am şters-o, apoi m-am răzgândit, dar era prea târziu, apoi Magda mi-a făcut-o cadou, îi mulţumesc mult, iar o redau mai jos. La o anumită oră a după amiezii, morţii de la Marian Pompe Funebre Spălătorie Auto SRL ies pe terasă şi beau cafele sau nişte alcool. Nu sunt numai morţii de la Marian, mai vin şi de la pompele funebre din vecinătate, că Marian e băiat de treabă şi localul lui e primitor. Mai mult, nu vin numai morţi, ci şi vii, că zicala aia cu viii cu viii şi morţii cu morţii nu se pune întotdeauna, ci de fapt aproape niciodată nu se pune. Nea Jean şoferul de camion ani de zile şi-a băut aici cafeaua înainte să intre în tură, şi după ce a ieşit la pensie venea zilnic, şi acuma tot pe aici stă, deşi a murit de şapte ani şi ăştia mai tineri de la Chirigii nici nu mai ştiu cine a fost nea Jean şi câte a văzut el. Moartea lui nea Jean nu a schimbat mare lucru, întrucât oricum el era mereu plecat, aşa încât chiar când nu era plecat ştiai că o să ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

    Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Ieri în tramvai, la ora când lumea se întoarce pe la case. Mai întâi a fost un pitic cu întârziere mintală, unul dintre acele blânde creaturi veşnic zâmibitoare ce tot apar în tramvaie şi în însemnările mele. S-a urcat grăbit, şi a ocupat un scaun. La următoarea, s-a urcat un ţigan, cu un copil într-unul din braţe, cu celălalt cărând o ciudată tricicletă galbenă, cu copertină cu pătrăţele şi coş de bagaje. Ţiganului puteai să-i numeri coastele, în cap părul era albit prematur, pe braţul stâng avea un tatuaj, două roze îngemănate ce încadrau inscripţia "RAMON ŞI IZOLDA", părea binedispus şi mândru de poverile din braţele sale. Copilul avea vreo doi ani, era frenetic, vroia să apese pe toate butoanele şi beculeţele aparatelor de taxat. Piticul, zâmbind în permanenţă, s-a ridicat repede şi i-a lăsat locul tatălui cu tricicleta. Acesta a pus pe scaun copilul, apoi i s-a adresat piticului zâmbitor: "Mulţumesc, să-ţi dea Dumnezeu sănătate". Piticul i-a răspuns cu zâmbet de poveste. La următoarea, s-a urcat un puşti. Îl ştiu deja, are cel mult 10 ani, cară în spate un rucsac imens, şi vinde după-amiaza în tramvai şerveţele şi leucoplast cu rivanol. De abia îşi începuse litania ("şerveţele-avem, leucoplast cu rivanol avem"), ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Nu m-am speriat ieri de furtuna de ieri din Bucureşti, deşi eram afară, pentru că am trăit eu altele şi mai şi, şi pentru că oricum sunt din acelaşi material ca furtuna, adică 60% apă şi în rest sunt plin cu vânt, drept pentru care nu am fost surprins să văd că rămân pe loc, în timp ce umbrelele terasei unde stăteam cu şefa mea de la traduceri (care tocmai mă certa că m-am lenevit şi nu mai poate conta pe mine) îşi luau zborul, urmate destul de repede de clienţi şi de berile lor. Puţin mai târziu eram lângă casa poporului, nici ţipenie de om în jur, nici măcar maşini, doar copacii care îşi azvârleau frunţile către Mecca şi stafia lui Ceauşescu bâlbâindu-se din mastodont. M-am întristat însă un pic mai târziu, ajungând în Rahova, trecând pe lângă piaţa de flori. Vijelia împrăştiase florile pe toată strada, de abia răzbeau tramvaiele troienele vegetale, iar ţigăncile îşi smulgeau perii din cap proferând către Patriarhie străvechi cuvinte indoeuropene. M-am urcat în tramvaiul plin de apă şi m-am scuturat de tuberoze. Alături de mine, o fată de prin cartier privea pierdută prin geamul aburit. La un moment dat, scoase un oftat lung, şi scrise cu ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Încă o istorioară din tramvai. Mai am până să dau de capătul tramvaiului. M-am urcat în tramvaiul păcatelor mele şi m-am aşezat lângă geam, cu cartea. Din spatele meu se auzi o voce groasă: "Doamnăăă, doamnăăăăăă!". M-am uitat: pe scaun, un bărbat de vreo 20 de ani, foarte înalt şi foarte bine făcut, cu palmele ca lopeţile, cu arcadele sprâncenoase proeminente, şi cu expresia naivă şi exotică a celor cu întârziere mintală. (Am descoperit de mult că nu numai inteligenţa e profundă, ci şi imbecilitatea, o, poate fi abisală. Folosesc termenul în sensul dat de Binet, nu în cel vulgar, jignitor. Dar divaghez). Doamna interpelată, o gospodină cu sacoşe, păli de groază, şi nu se întoarse. Uriaşul întinse atunci o mână mai lungă ca Nilul şi o bătu pe umăr: "Doamnă, nu vreţi să staţi jos?". Doamna răsuflă oarecum uşurată, îngăimă un refuz şi se topi iute undeva în spatele tramvaiului. Tânărul începu să se legene, stereotipia singurătăţii timpurii şi totale. Se uită la mine, iar eu iî zâmbii. Nu neapărat din bunătatea sufletului, ci pentru că am experienţa lui T., o cunoştinţă de pripas, cu o minte de 4 ani într-un corp de 40, care devine foarte trist şi mânios dacă ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Băi nene, blestemată fie orbirea sau dipreţul care ne împiedică să scriem cronica acestui spaţiu intermediar, al trecerii, acest purgatoriu care e tramvaiul. Să vă povestesc, cu tot realismul de care sunt în stare şi fără nici cea mai mică exagerare, ce-am mai văzut ieri în tramvai. M-am urcat în el la Piaţa Rahova, şi m-am aşezat la geam lângă un străin vârstnic cu aspect de cărturar (mi-aduc aminte că nu mai ştiu cine zicea că, în Occident, intelectualii merg în centru cu tramvaiul). La următoarea, s-a urcat o familie de ţigani. I-am remarcat pentru că aveau ochii albaştri, un albastru adânc, poate adâncit şi de expresiile lor triste. Au început să vorbească tare şi lamentativ, în vlax-rromani cu incluziuni româneşti. La un moment dat, unul dintre ei a zis: "mai bine am dispărea de pe faţa pământului". La Calea Ferentari s-a urcat în tramvai o creatură. Un fel de femeie, măsura cel mult 120 cm, rotundă, cu pielea extraordinar de albă. Într-o mână ţinea un săculeţ şi o iconiţă. S-a apropiat de ţiganii cu ochi albaştri şi a început să descrie cu cealaltă mână nişte cruci prin aer, bodogănind nearticulat. Prea abstraşi de tristeţea lor, ţiganii nu au băgat-o în seamă şi ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Hristos a înviat. Adesea mă gândesc că raiul şi iadul sunt aici (cam ca şi trecutul şi viitorul) doar că ne lipsesc simţurile pentru a le vedea în toată măreţia lor. Desigur, le putem intui sau demonstra indirect, cher ami. Chestii din noul meu cartier: - în piaţă se găsesc hamsii prăjiţi. - există semafoare, dar nimeni nu le acordă atenţie. - ţiganii se înmormântează cu fanfară şi petarde, ce mi-ar plăcea şi mie să plec aşa. - în spatele blocurilor, au rămas, uitate, case cu curte, căţei, găini, purcei, fete şi copii de ţâţă. - băieţii pot fluiera fetele, dar şi invers, fără discriminări. - e mereu muzică în tramvai, de acordeon v-am zis, mai e şi un domn în cârje care cântă din muzicuţă polifonic, de parcă ar avea mai multe respiraţii în acelaşi timp. - kebap şaorma baclavale sarailii legume fructe încălţăminte totul la 10 lei cofetărie fast food non stop - clopotele de la biserică - mame foarte tinere, cu bebeluşi în braţe şi cu semnele grijilor zilnice pe feţe, care le fac şi mai frumoase - ţigăncile care intră în vorbă cu mine de parcă ne-am şti de ani de zile şi-mi admiră florile pe care le am în braţe. Toată aiureala asta cu "Bucureştiu de ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Să stai la coada tramvaiului şi să priveşti, prin geamul din spate, cum oraşul se dechide ca o floare dinaintea ta, are ceva din dulceaţa unui rămas bun. De lângă mine se auzi o voce: - Mai ales când urci uşor dealul pe Regina Maria. În stânga mea stătea domnul care vinde ziare în tramvai, el vorbise. De ce vorbea singur? - Nu singur, ci cu dumneata. Când mi-am dat seama că domnul care vinde ziare în tramvai îmi citea gândurile şi purta şi o conversaţie cu ele, perplexitatea mea nu a mai cunoscut margini. - Nu eşti nebun, nu ai halucinaţii, e adevărat, chiar îţi pot citi gîndurile. M-am uitat împrejur: mai toţi călătorii erau cufundaţi în transa care domneşte de regulă în tramvaie, printre oamenii civilizaţi. Ne priveau fără prea mult interes trei copii mici. - Dar...cum se poate...am bălmăjit, încă pe trei sferturi convins că visez, şi probabil păzit de urmările şocului şi de distracţia mea proverbială. - Principiul este de o simplitate elegantă, şi ţi-l voi spune cu plăcere. Nu e prima dată când mă vezi. De fapt, m-ai văzut cam în fiecare zi, în drum spre serviciu. M-ai auzit strigând numele ziarelor pe care le vând. Azi de dimineaţă, când te spălai pe dinţi, ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

...pe care le-am privit chiar azi. Prima, în tramvaiul de dimineaţă. O tânără şi frumoasă ţigancă alăptându-şi pruncul. Soţul ei, tot tânăr şi frumos, privindu-şi comoara. În jurul lor e gol, călătorii sunt jigniţi în pudoare. A doua, în metroul de după amiază. Un jandarm în uniformă, blond, cu o candoare pe chip care mărturisea provenienţa îndepărtată, poate dintr-un loc unde încă nu s-au inventat mahalalele. Jandarmul are un rucsac, pe care îl ţine în braţe cu infintă delicateţe, iar dintr-un buzunar al rucsacului iese un pui de căţel. Jandarmul şi căţelul, privindu-se unul pe altul. Iar noi alunecăm pe roţile de fier, şi sperăm din tot sufletul că n-o s-ajungem niciodată.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Pe o casă din Bucureşti am văzut următoarea inscripţie: Are cineva idee în ce limbă şi alfabet e? Oare e devanāgarī? Sanscrită?   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Urmare a postului meu precedent, am fost asaltat de un curier de sute de milioane de scrisori din toată lumea, în care voi, dragi cititori, îmi spuneţi păsul: "O, cât am vrea am vrea să chiulim, dar unde, unde?". Ei bine, sugestia mea este, da, aţi ghicit, la bâlci. Nu sunt multe locuri pe lumea asta ca bâlciul. Eu de acolo vin, şi împărtăşesc cu dumneavoastră impresiile mele. După aceea, puteţi sta pe jos, pe burtă, şi privi magnificul apus de soare din parcarea bâlciului, sau, mai clasic, lacul de lângă bâlci: Sau puteţi să mergeţi în parcul Ioanid, unde au înflorit cireşii şi corcoduşii şi amorurile: V-am pupat.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Întrucât timpul în zilele noastre este o reală problemă, ceasurile şi calendarele fiind aproape toate profund desincronizate de mersul universului, iar planetele schimbându-şi orbitele şi făcând inutilizabile vechile cadrane şi clădiri astronomice aztece şi egiptene, am început de mai de demult să lucrez la un sistem extraordinar de complex nu numai pentru măsurat, dar şi pentru păcălit timpul şi profitat astfel cât mai mult de pe urma lui. Noul sistem ne va permite foarte multe, inclusiv să calculăm care este vârsta noastră reală (unii dintre noi au vreo 2 luni, alţii câteva milenii, şi habar nu avem care câţi ani are), să ne întoarcem în trecut sau să mergem în viitor, să obţinem nemurirea măcar o perioadă, sau chiar (incredibil, ştiu), să ne trăim vieţile clipă de clipă şi chiar să ajungem de la A la B, eliberaţi de paradoxele zenoniene. Sunt încântat să vă anunţ că primul obstacol, care consta în determinarea exactă a anotimpurilor, a fost deja depăşit. Realizând eroarea fundamentală a actualelor metode, am recurs, conform principiilor godeliene, la o metodă mai simplă, folosită de strămoşii noştri, şi anume observaţia riguroasă a mediului înconjurător. Am elaborat o semiologie sezonologică infailibilă, pe care o prezint mai jos, spre a ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Ieri seară, reporterii noştrii aflaţi în misiunea lor continuă de a găsi noi lumi şi noi civilizaţii, au asistat la o cruntă încăierare ce putea degenera uşor în crimă pasională. La momentul sosirii reporterilor, anunţaţi de un telefon anonim, pe strada Poseidon domnea un calm aparent, locuitorii străzii se plimbau liniştiţi în soarele cald al după-amiezii. Pentru ca, doar câteva clipe mai târziu, sub ochii stupefiaţi ai martorilor, să se desfăşoare următoarea scenă: Pentru a înţelege mai bine această explozie de violenţă, am interviewat câţiva dintre sus-numiţii martori: -soarele cald al după-amiezii (v-am zis de la început că e martor) -clanul Barcă, ai cărui membri susţin că din păcate la ora aceea îşi făceau toţi siesta -cele câteva sute de membri adunaţi pentru o ceremonie a Cultului Pescăruşului Infinit, care însă au depus un jurământ de zbierat şi de la care nu am înţeles mare lucru -câţiva corcoduşi (Prunus cerasifera) precum şi o Forsythia, adunaţi la un congres de lingvistică, de la care am aflat că corcoduşul se numeşte în engleză "cherry plum", iar în franceză "prunier myrobalan" (myrobalan însemnând în greaca veche "ghindă parfumată") ceea ce a fost foarte util pentru că niciodată n-am ştiut cum se numeşte corcoduşul în aceste limbi de ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!