Vă place noul aspect?

Sper că vă place noul aspect al mahalalei. Dar pentru că sunt realist, nu mă încred prea tare în speranța mea. De ieri, de când am schimbat fațada, am avut 2 vizitatori, și amândoi au zis că e oribil.
Însă eu cred că e mult mai bine așa, din multe motive. Singurul meu regret e că am renunțat la magnifica temă făcută de Gavagai, dar o păstrez în cămară și o să o arborez în zilele de sărbătoare.
Cât despre dumneavoastră, cititorii mei fideli, în număr de unu și jumătate, sunt convins că vă veți obișnui rapid.
Cu drag,
Mahalagiul

Bibliomanție

Alaltăieiri m-am apucat să citesc Mâna stângă a întunericului, de Ursula K Le Guin. Nu știu exact de ce. În fine, m-a prins de la primele pagini, e o ficțiune speculativă de maestru. E aproape liniștitor să citești așa ceva, nu datorită conținutului, ci pur și simplu prin limpezimea riguroasă a ideilor și stilul concis și aerisit al scriiturii.
În scurt timp, am început să am déjà-lu-uri. Mici episoade aparent nesemnificative, anumite turnuri ale frazelor, mereu detalii, nimic important, strălucind de aura milostivă a recunoașterii și familiarității. Mi-am dat seama că în mod sigur am mai citit cândva cartea. Dar am uitat cu totul că am făcut-o. Nu-mi aduc aminte absolut nimic legat de momentele subiectului, de caracterele personajelor, de ce am simțit la prima lectură, nu pot nici măcar să localizez vag când a avut loc aceasta. Logic, pot deduce că au trecut circa douăzeci de ani de atunci. Perioada mea maximă de devorat SF-uri era în a doua jumătate a gimnaziului și prima jumătate a liceului. Mai târziu o luasem pe arătură și începusem să citesc poezie franceză simbolistă. Va trebui să verific în biblioteca părinților mei.

Întrebările tulburătoare pe care mi le pun sunt:
– de ce am uitat tot ce e important?
– de ce îmi aduc aminte detalii?
– ce semnificație au aceste detalii?
– de ce am ales cartea asta acum?
– ce s-a întâmplat cu cealaltă jumătate a sandviciului?

Nu cred cu adevărat că un inconștient freudian își bate joc de mine. Sunt în general un tip uituc și distrat.
Așa că răspunsul la primele două întrebări e, probabil: pentru că eu m-am schimbat cu totul. Felul în care am trăit cartea asta la 14-15 ani este fundamental diferit, în conștiință, rațiune, și simțire, de trăirea mea de astăzi. Ceea ce am uitat, de fapt, este cine eram eu la vârsta aia. De asta țin minte doar detalii formale și fragmente aleatorii. Și asta, e de fapt, foarte trist. De parcă mi-am pierdut un bun și intim prieten, undeva, pe drum, și nici măcar nu știu unde și când, și nici măcar nu mi-am dat seama că l-am pierdut până nu am regăsit o fotografie prăfuită de-a lui, pe undeva.

10 semne care îți arată că vine toamna

1. Sunt mai multe mașini în trafic.

2. Statusurile facebook cu poze din Grecia, Antalya și Euforie Nord se împuținează.

3. E mult mai întuneric când te trezești.

4. Îți curge nasul.

5. Ceva foșnește pe jos la contactul cu sandalele.

6. Suspinele prelungi ale unor viori îți binecuvântează inima cu o langoare monotonă.

7. Alifantis iar cântă bossanova pe toate posturile.

8. În Australia înmuguresc pomii.

9. Îți cumperi rechizite, caiet tip 2 și un penar cu spiderman.

10. Te gândești cu afecțiune la cititorii blogului tău.

Dulce Mahala

În policlinica unde lucrez e un loc secret de fumat. Eu nu fumez, dar îmi place să-l vizitez. La capătul culoarului întortocheat, treci de „toaleta personal”, dincolo de o ușă de geam mat pe care scrie „Accesul interzis”, în vârful casei scărilor din spate. Ferestrele mari sunt către est, și dau spre un cimitir. Dimineața, lumina e orbitoare, vrăbiile cântă. Sub geam se află un scaun dezafectat de birou, strâmb și instabil, dar a cărui concavitate matlasată te îmbie irezistibil să petreci 5 minute în sânul ei și în afara timpului. Adesea cedez invitației și mă așez, răsfoind agale Principiile Generale de Zootehnie ale lui A.P.Grușov.

De când tot scriu la blogul ăsta (8 ani), mereu m-am plâns de imperfecțiunile limbajului și de nepriceperea mea de a-l struni, îndigui, canaliza înspre unde aș vrea să ajungă. Sunt mai bătrân și mai liniștit, că ambițios n-am fost niciodată, și nu mă mai angoasează chestia asta. Nici ideea inaccesibilului frumuseții. Frumosul ar putea fi imposibil de privit în față, dar în anumite momente el se scurge prin orificiile plase anti-țânțari.

Vipassi uriașul

După cum știți, una dintre preocupările acestui blog e repertorierea uriașilor.
Nu știu cum de nu l-am menționat până acum pe Vipassi. Buddhavamsa, Cronicile Buzilor, ne spun că avea în jur de 40 de metri înălțime, dar putem suspecta că, asemenea multor specii de uriași, de fapt nu a încetat niciodată să crească, având în vedere că mormântul lui ar fi fost un tumulus înalt de aproape 100 de kilometri. Avea în jur de o sută de mii de ani când a murit (îmi imaginez că după un anumit timp nu se mai ținea o numărătoare exactă), ceea ce era o vârstă venerabilă pentru acea vreme, când „oamenii” rareori depășeau optzeci de mii de ani.
Am pus „oamenii” între ghilimele, pentru că e greu de spus cărei specii îi aparținea neamul lui Vipassi. Cronicile menționează că ar fi trăit acum 90 de ere, adică oricând între acum 150 de milioane de ani și 3 bilioane (mii de miliarde) de ani, în funcție de cum socotești și ce definiție a erei folosești. Înțeleg teoria unora cum că neamul lui Vipassi ar fi fost unul de dinozauri evoluați, dar mai probabil el a existat într-una dintre nenumăratele iterații și variații ale lumii noastre cuprinse într-o viziune a eternei reîntoarceri.

Vipassi era unul dintre nenumărații Buddha care s-au succedat și care se vor naște în viitor, mai precis unul dintre cei 29 cunoscuți și înregistrați. Clanul său era unul militar, dar Vipassi a propovăduit compasiune pașnică.

Poate că nu l-am trecut aici mult mai devreme a fost din cauza cifrelor terifiante. Titanii greci erau probabil mai mari și sigur mult mai înspăimântători, dar ce șochează aici e precizia cifrelor și puțul abisal al timpului. Dar ce e cel mai de speriat e partea metempsihotică. Conform Buddhavamsa, mulți dintre noi am fost contemporani ai lui Vipassi, în șirul infinit de renașteri. Înțeleg de ce Nietzsche s-a speriat așa de tare.

Blogosfera astăzi sau cum m-am trezit un boșorog

M-a apucat să arunc o privire pe zelist. N-am mai făcut-o de câțiva ani. OMG, nu mai recunosc aproape niciun blog! Toate sunt noutăți pentru mine.
Mai mult, prin 2007-2008, făceam parte dintr-o anumită nișă a blogosferei, ajunsesem să ne cunoaștem și să ne citim între noi. Peste nișa aia parcă a trecut tancul. N-a mai rămas aproape nimic din ea. Nici Mahalaua nu a rămas neafectată. Mai există o mahala?
De asemenea, am încercat să frunzăresc din blogurile de pe prima pagină a topului. La la o parte unele site-uri care nu sunt deloc bloguri (e.g., Contributors, Bookblog, colecțiile de rețete culinare), și le las și pe cele câteva care sunt vizitate pentru că au autori faimoși, plus asortimentul de bloguri paranormale și protocroniste, ajunse, inexplicabile, în top. Rămân bloggerii 100%. Băi nene, nu am înțeles nimic. Uite, un titlu aleator de post: „Soundliminal Atom #3 @ Control”. Voi ați înțeles? În puținele cazuri în care cred că am înțeles ceva (am citit un post în care cineva se întreba dacă David Gheta era high, de ex.), mi-a lipsit total răspunsul afectiv. Nu am avut nicio reacție, adică, la citirea postului, cele 30 de secunde de lectură au fost extraplate. Era ca și cum m-aș fi uitat la o reclamă la detergent pe repeat. Deci tot o neînțelegere, de fapt. În alte părți, am suspectat glume sau ironii, dar nu sunt deloc sigur. De ex, blogul ăsta: http://versurihiphop.tumblr.com/
Niște poze foarte frumoase, ilustrate cu câte un vers, de ex: „Ești drogul meu preferat, sunt dependent, mă gândesc doar cum să măresc doza permanent.” Sau „Cu bune, cu rele, precum Yin și Yang, chiar de ne despărțim efectul e de bumerang.” Sunt perplesc.

Și cum nu cred că bloggării sunt de vină, e clar că eu am rămas rău de tot în urmă. Sunt un old fart. Și nu mă mândresc cu asta. Ziua de lucru mi-o petrec într-un cabinet minuscul și fără ferestre, în care stau și ascult probleme, dar problemele nu sunt niciodată noi sau la modă, sunt aceleași de ani de zile (mii?). Apoi mă duc acasă unde, vreau nu vreau, mă pun la curent cu ce a mai făcut Sofia Întâi. (Nu știți cine e? Ah, măcar în zona asta să fiu la modă.) Nu mai țin pasul cu nimic, am căzut în afara lumii, nu e de mirare că mă simt prizonier în orașul meu, pe care cândva îl adoram, că de asta se cheamă blogul Dulce Mahala și nu Cartierul Bleah.

Ce mă fac, ce mă fac?

Cu Pegasul prin București

În ultima vreme, m-am deplasat cu Pegasul prin București. Motivul e simplu: e bicicleta cu care mă dor cel mai puțin mâinile, pentru că practic nu mă sprijin deloc pe ghidon.
Mă gândeam să scriu aici niște note despre Pegas, pentru că nu mă costă nimic și sunt convins că sunteți SUPERINTERESAȚI!

Mai întâi, Pegasul meu e un model Camping din anii 70. A fost al unui vecin de-al meu, care l-a lasat altui vecin de-al meu, care mi l-a dat la schimb (i-am dat o bicicletă Metropolis, pliantă, mult mai nouă). E exact ca asta, doar că roșie. Îmi place portbagajul din țeavă, farul de plastic pe care e inclusiv un abțibild original cu Jurassic Park, emblema solidă din metal (începând cu 1980 nu s-au mai făcut cu embleme din astea, doar cu abțibild).

Mai întâi părțile proaste. Pegas Camping e realmente o bicicletă groaznică. E foarte grea. Face un zgomot care aduce aminte de tramvaiele Tatra, mai vechi, deși am uns-o bine. Pinionul e mult prea mare, se mișcă foarte încet. Ca să accelerezi semnificativ, trebuie să pedalezi într-o cadență nebună, ceea ce te va face să transpiri abundent, nu e ușor să miști repede ditamai ansamblul de țeavă groasă de oțel. Ar trebui să-l schimb cu unul mai mic, dar probabil ar deveni foarte greu de urcat cu ea. Axul pedalier și pedalele în sine sunt prea aproape de sol. Dacă cumva îndrept vârful piciorului în jos, risc să dau cu el de pământ, iar curbele nu pot fi luate decât în poziție perfect verticală, altfel izbești pedala de asfalt. Portbagajul e, în mare, inutilizabil. Am încercat să pun o navetă mică de plastic, apoi niște coburi, dar orice obiect doar puțin mai voluminos va fi izbit de cu gamba, când pedalezi. Când mergi pe ea, nici vorbă de eleganță sau grație: aspectul general e cel de clown sau urs de circ (dar asta e valabil în general pentru toate pliantele, e drept). Acum câțiva ani, ai fi riscat chiar să fii luat drept hipster, din fericire, hipsterii aproape au dispărut, iar cei care au rămas fie își iau Pegas din ăla nou și foarte scump, fie fixie-uri de 1000 de euro pe care le țin, de frică, doar pe pinionul liber.

Cu toate astea există și părți bune. Atunci când mergi la viteza ei normală, adică max 10 km/h, e o bicicletă remarcabil de confortabilă. Mai confortabilă decât pliantele actuale, alea pe care le-am încercat eu. Și de altfel, de ce te-ai grăbi, pe căldura asta? E ceva agreabil în mersul agale și admiratul peisajului. Vă dați seama, asta era viteza urbană normală acum 30 de ani în București. Și nu e absolut niciun motiv serios să ne grăbim ca turbații, cum o facem astăzi. Tubuluatura cromată arată ca nouă, după aproape patru decenii, e clar că e făcută mult mai bine. Deși a trecut prin intemperii nenumărate, nu a ruginit p e nicăieri. Și dincolo de asta, mai e ceva, ceva de nedescris, care te face să te simți bine când mergi pe Pegasul ăla. Ați putea spune că e nostalgia copilăriei, dar eu nu mergeam pe bicicletă în copilărie. Dar e un soi de sentiment de vacanță mare.

Chestii Zen

Încerc să fiu mai zen. Evident, asta e o contradicție în termeni. Dar de încercat, încerc:
– citesc pățaniile lui Chuang Țu, transcrise de Thomas Merton
– azi m-am reurcat pe bicicleta mea șubredă
– am ochelari de soare de culoarea ceriului
– mă bucur de valurile care se sparg de țărmuri aflate la cinci mii de mile distanță
– mă plimb prin Toulouse, pe Google Street View
– mă gândesc adesea la flautul meu pe care încă nu pot să-l scot din cutie
– mă bucur de mersul pe jos
– la alimentara de vis-a-vis de serviciul meu au băgat, și nu vă mint, gumă Turbo
– mă gândesc adesea la lucruri pe care le-aș scrie și mi-e din ce în ce mai ușor să nu le scriu
– mi-e mai ușor să cedez în lupta nedreaptă cu somnul
– văd frunze moarte pe jos și mă gândesc că Pământul e o combinație între Iepurele de Martie și Iepurele Alb: se învârte în jurul aceleiași mese, dar mereu grăbit, vai de urechile și mustățile lui, și lucrul ăsta mă întristează mai puțin ca înainte
– astăzi în zori, când ieșeam de la baie, m-am trezit cu cea mică, în picioare dar ținându-se de perete. A reușit pentru prima dată să se dea jos singură din pat. Mi-a zis: „Tatatata”.
– l-am revăzut pe B de Comp
– l-am sunat pe bunică-meu între 2 pacienți. Bunicul meu are 90 de ani dar nu suntem foarte depărtați ca vârstă de dincolo de timp.
– încerc să inventez o poveste despre o fetiță care avea aripi invizibile și pe care o cheamă Bibilica, dar niciodată nu reușesc să o termin, însă Anei îi place oricum
– chiar și textul ăsta, cum o să-l termin? Nu există început sau sfârșit.

Le Delta du Mékong

Dragii miei, am lipsit nițeluș, sper că ați fost cuminți în absența mea.

Una peste alta, nu am cum să mă mut de tot în cealaltă parte, la numelemeu.ro. O parte din mine va rămâne mereu aici, așa că să continuăm de unde am rămas.

Acum două săptămâni, am căzut cu bicla. Ca prostul, long story. Am capul radial fracturat pe dreapta, iar la stânga un cărpișor, ceva, doftorii nu sunt siguri. Câteva zile mai târziu, încercând să-mi fac cafeaua de dimineață cu o mână-n ghips și cealaltă anchilozată, mi-am vărsat apa clocotită pe coapsă, unde am acum niște flictene de mai mare frumusețea.

Bref, de două săptămâni nu m-am mai urcat pe biclă. Aș putea să mă urc iar, poate, pe bicla olandeză, dar recunosc, am o mare reținere. Nu că mi-ar fi frică, dar, mi-e cam frică. În fine, e complicat. Așa că merg cu autobuzul, din nou, după atâția ani. Mă simt de parcă m-aș fi întors pe Pământ după o lungă călătorie intergalactică. Sunt atâtea lucruri familiare în jur, pe unele le regăsesc cu drag, dar nu pot să mă împiedic să visez la vastele întinderi lăptoase ale Căii cu același nume.

Mă gândisem să scriu o carte despre anxietate. Aveam un morman de idei, dar, când am încercat să fac un plan, pe hârtie, a ieșit un sfârâiac. În general, toate ideile mele sunt foarte fugace, dacă nu le scriu exact în momentul în care îmi vin (și niciodată nu pot!), se fâsâie mai repede ca stelele căzătoare arzând în atmosferă, și rămân doar cu o mână de pulbere stelară inutilă. E clar că, dacă aș scrie cartea asta, ar trebui să o scriu fără niciun plan, dintr-o singură linie. Dar pe cine păcălesc, n-o să scriu nimica.

Altfel, sunt bine, mă bucur de vară, deși nu plec nicăieri. E o amăgire să crezi că plecarea, oriunde, schimbă ceva. Poate doar dacă ai reuși să te lași acasă.

Vorbim și mâine.

Cu drag,
Mahalagiul