Vipassi uriașul

După cum știți, una dintre preocupările acestui blog e repertorierea uriașilor.
Nu știu cum de nu l-am menționat până acum pe Vipassi. Buddhavamsa, Cronicile Buzilor, ne spun că avea în jur de 40 de metri înălțime, dar putem suspecta că, asemenea multor specii de uriași, de fapt nu a încetat niciodată să crească, având în vedere că mormântul lui ar fi fost un tumulus înalt de aproape 100 de kilometri. Avea în jur de o sută de mii de ani când a murit (îmi imaginez că după un anumit timp nu se mai ținea o numărătoare exactă), ceea ce era o vârstă venerabilă pentru acea vreme, când „oamenii” rareori depășeau optzeci de mii de ani.
Am pus „oamenii” între ghilimele, pentru că e greu de spus cărei specii îi aparținea neamul lui Vipassi. Cronicile menționează că ar fi trăit acum 90 de ere, adică oricând între acum 150 de milioane de ani și 3 bilioane (mii de miliarde) de ani, în funcție de cum socotești și ce definiție a erei folosești. Înțeleg teoria unora cum că neamul lui Vipassi ar fi fost unul de dinozauri evoluați, dar mai probabil el a existat într-una dintre nenumăratele iterații și variații ale lumii noastre cuprinse într-o viziune a eternei reîntoarceri.

Vipassi era unul dintre nenumărații Buddha care s-au succedat și care se vor naște în viitor, mai precis unul dintre cei 29 cunoscuți și înregistrați. Clanul său era unul militar, dar Vipassi a propovăduit compasiune pașnică.

Poate că nu l-am trecut aici mult mai devreme a fost din cauza cifrelor terifiante. Titanii greci erau probabil mai mari și sigur mult mai înspăimântători, dar ce șochează aici e precizia cifrelor și puțul abisal al timpului. Dar ce e cel mai de speriat e partea metempsihotică. Conform Buddhavamsa, mulți dintre noi am fost contemporani ai lui Vipassi, în șirul infinit de renașteri. Înțeleg de ce Nietzsche s-a speriat așa de tare.

Blogosfera astăzi sau cum m-am trezit un boșorog

M-a apucat să arunc o privire pe zelist. N-am mai făcut-o de câțiva ani. OMG, nu mai recunosc aproape niciun blog! Toate sunt noutăți pentru mine.
Mai mult, prin 2007-2008, făceam parte dintr-o anumită nișă a blogosferei, ajunsesem să ne cunoaștem și să ne citim între noi. Peste nișa aia parcă a trecut tancul. N-a mai rămas aproape nimic din ea. Nici Mahalaua nu a rămas neafectată. Mai există o mahala?
De asemenea, am încercat să frunzăresc din blogurile de pe prima pagină a topului. La la o parte unele site-uri care nu sunt deloc bloguri (e.g., Contributors, Bookblog, colecțiile de rețete culinare), și le las și pe cele câteva care sunt vizitate pentru că au autori faimoși, plus asortimentul de bloguri paranormale și protocroniste, ajunse, inexplicabile, în top. Rămân bloggerii 100%. Băi nene, nu am înțeles nimic. Uite, un titlu aleator de post: “Soundliminal Atom #3 @ Control”. Voi ați înțeles? În puținele cazuri în care cred că am înțeles ceva (am citit un post în care cineva se întreba dacă David Gheta era high, de ex.), mi-a lipsit total răspunsul afectiv. Nu am avut nicio reacție, adică, la citirea postului, cele 30 de secunde de lectură au fost extraplate. Era ca și cum m-aș fi uitat la o reclamă la detergent pe repeat. Deci tot o neînțelegere, de fapt. În alte părți, am suspectat glume sau ironii, dar nu sunt deloc sigur. De ex, blogul ăsta: http://versurihiphop.tumblr.com/
Niște poze foarte frumoase, ilustrate cu câte un vers, de ex: „Ești drogul meu preferat, sunt dependent, mă gândesc doar cum să măresc doza permanent.” Sau „Cu bune, cu rele, precum Yin și Yang, chiar de ne despărțim efectul e de bumerang.” Sunt perplesc.

Și cum nu cred că bloggării sunt de vină, e clar că eu am rămas rău de tot în urmă. Sunt un old fart. Și nu mă mândresc cu asta. Ziua de lucru mi-o petrec într-un cabinet minuscul și fără ferestre, în care stau și ascult probleme, dar problemele nu sunt niciodată noi sau la modă, sunt aceleași de ani de zile (mii?). Apoi mă duc acasă unde, vreau nu vreau, mă pun la curent cu ce a mai făcut Sofia Întâi. (Nu știți cine e? Ah, măcar în zona asta să fiu la modă.) Nu mai țin pasul cu nimic, am căzut în afara lumii, nu e de mirare că mă simt prizonier în orașul meu, pe care cândva îl adoram, că de asta se cheamă blogul Dulce Mahala și nu Cartierul Bleah.

Ce mă fac, ce mă fac?

Cu Pegasul prin București

În ultima vreme, m-am deplasat cu Pegasul prin București. Motivul e simplu: e bicicleta cu care mă dor cel mai puțin mâinile, pentru că practic nu mă sprijin deloc pe ghidon.
Mă gândeam să scriu aici niște note despre Pegas, pentru că nu mă costă nimic și sunt convins că sunteți SUPERINTERESAȚI!

Mai întâi, Pegasul meu e un model Camping din anii 70. A fost al unui vecin de-al meu, care l-a lasat altui vecin de-al meu, care mi l-a dat la schimb (i-am dat o bicicletă Metropolis, pliantă, mult mai nouă). E exact ca asta, doar că roșie. Îmi place portbagajul din țeavă, farul de plastic pe care e inclusiv un abțibild original cu Jurassic Park, emblema solidă din metal (începând cu 1980 nu s-au mai făcut cu embleme din astea, doar cu abțibild).

Mai întâi părțile proaste. Pegas Camping e realmente o bicicletă groaznică. E foarte grea. Face un zgomot care aduce aminte de tramvaiele Tatra, mai vechi, deși am uns-o bine. Pinionul e mult prea mare, se mișcă foarte încet. Ca să accelerezi semnificativ, trebuie să pedalezi într-o cadență nebună, ceea ce te va face să transpiri abundent, nu e ușor să miști repede ditamai ansamblul de țeavă groasă de oțel. Ar trebui să-l schimb cu unul mai mic, dar probabil ar deveni foarte greu de urcat cu ea. Axul pedalier și pedalele în sine sunt prea aproape de sol. Dacă cumva îndrept vârful piciorului în jos, risc să dau cu el de pământ, iar curbele nu pot fi luate decât în poziție perfect verticală, altfel izbești pedala de asfalt. Portbagajul e, în mare, inutilizabil. Am încercat să pun o navetă mică de plastic, apoi niște coburi, dar orice obiect doar puțin mai voluminos va fi izbit de cu gamba, când pedalezi. Când mergi pe ea, nici vorbă de eleganță sau grație: aspectul general e cel de clown sau urs de circ (dar asta e valabil în general pentru toate pliantele, e drept). Acum câțiva ani, ai fi riscat chiar să fii luat drept hipster, din fericire, hipsterii aproape au dispărut, iar cei care au rămas fie își iau Pegas din ăla nou și foarte scump, fie fixie-uri de 1000 de euro pe care le țin, de frică, doar pe pinionul liber.

Cu toate astea există și părți bune. Atunci când mergi la viteza ei normală, adică max 10 km/h, e o bicicletă remarcabil de confortabilă. Mai confortabilă decât pliantele actuale, alea pe care le-am încercat eu. Și de altfel, de ce te-ai grăbi, pe căldura asta? E ceva agreabil în mersul agale și admiratul peisajului. Vă dați seama, asta era viteza urbană normală acum 30 de ani în București. Și nu e absolut niciun motiv serios să ne grăbim ca turbații, cum o facem astăzi. Tubuluatura cromată arată ca nouă, după aproape patru decenii, e clar că e făcută mult mai bine. Deși a trecut prin intemperii nenumărate, nu a ruginit p e nicăieri. Și dincolo de asta, mai e ceva, ceva de nedescris, care te face să te simți bine când mergi pe Pegasul ăla. Ați putea spune că e nostalgia copilăriei, dar eu nu mergeam pe bicicletă în copilărie. Dar e un soi de sentiment de vacanță mare.

Chestii Zen

Încerc să fiu mai zen. Evident, asta e o contradicție în termeni. Dar de încercat, încerc:
– citesc pățaniile lui Chuang Țu, transcrise de Thomas Merton
– azi m-am reurcat pe bicicleta mea șubredă
– am ochelari de soare de culoarea ceriului
– mă bucur de valurile care se sparg de țărmuri aflate la cinci mii de mile distanță
– mă plimb prin Toulouse, pe Google Street View
– mă gândesc adesea la flautul meu pe care încă nu pot să-l scot din cutie
– mă bucur de mersul pe jos
– la alimentara de vis-a-vis de serviciul meu au băgat, și nu vă mint, gumă Turbo
– mă gândesc adesea la lucruri pe care le-aș scrie și mi-e din ce în ce mai ușor să nu le scriu
– mi-e mai ușor să cedez în lupta nedreaptă cu somnul
– văd frunze moarte pe jos și mă gândesc că Pământul e o combinație între Iepurele de Martie și Iepurele Alb: se învârte în jurul aceleiași mese, dar mereu grăbit, vai de urechile și mustățile lui, și lucrul ăsta mă întristează mai puțin ca înainte
– astăzi în zori, când ieșeam de la baie, m-am trezit cu cea mică, în picioare dar ținându-se de perete. A reușit pentru prima dată să se dea jos singură din pat. Mi-a zis: „Tatatata”.
– l-am revăzut pe B de Comp
– l-am sunat pe bunică-meu între 2 pacienți. Bunicul meu are 90 de ani dar nu suntem foarte depărtați ca vârstă de dincolo de timp.
– încerc să inventez o poveste despre o fetiță care avea aripi invizibile și pe care o cheamă Bibilica, dar niciodată nu reușesc să o termin, însă Anei îi place oricum
– chiar și textul ăsta, cum o să-l termin? Nu există început sau sfârșit.

Le Delta du Mékong

Dragii miei, am lipsit nițeluș, sper că ați fost cuminți în absența mea.

Una peste alta, nu am cum să mă mut de tot în cealaltă parte, la numelemeu.ro. O parte din mine va rămâne mereu aici, așa că să continuăm de unde am rămas.

Acum două săptămâni, am căzut cu bicla. Ca prostul, long story. Am capul radial fracturat pe dreapta, iar la stânga un cărpișor, ceva, doftorii nu sunt siguri. Câteva zile mai târziu, încercând să-mi fac cafeaua de dimineață cu o mână-n ghips și cealaltă anchilozată, mi-am vărsat apa clocotită pe coapsă, unde am acum niște flictene de mai mare frumusețea.

Bref, de două săptămâni nu m-am mai urcat pe biclă. Aș putea să mă urc iar, poate, pe bicla olandeză, dar recunosc, am o mare reținere. Nu că mi-ar fi frică, dar, mi-e cam frică. În fine, e complicat. Așa că merg cu autobuzul, din nou, după atâția ani. Mă simt de parcă m-aș fi întors pe Pământ după o lungă călătorie intergalactică. Sunt atâtea lucruri familiare în jur, pe unele le regăsesc cu drag, dar nu pot să mă împiedic să visez la vastele întinderi lăptoase ale Căii cu același nume.

Mă gândisem să scriu o carte despre anxietate. Aveam un morman de idei, dar, când am încercat să fac un plan, pe hârtie, a ieșit un sfârâiac. În general, toate ideile mele sunt foarte fugace, dacă nu le scriu exact în momentul în care îmi vin (și niciodată nu pot!), se fâsâie mai repede ca stelele căzătoare arzând în atmosferă, și rămân doar cu o mână de pulbere stelară inutilă. E clar că, dacă aș scrie cartea asta, ar trebui să o scriu fără niciun plan, dintr-o singură linie. Dar pe cine păcălesc, n-o să scriu nimica.

Altfel, sunt bine, mă bucur de vară, deși nu plec nicăieri. E o amăgire să crezi că plecarea, oriunde, schimbă ceva. Poate doar dacă ai reuși să te lași acasă.

Vorbim și mâine.

Cu drag,
Mahalagiul

vladstroescu.ro

E, ce părere aveți, cum e?

Deocamdată, nu plec de aici, ăla e locul cu cravată, să zicem. Aici ne relaxăm în izmene. Dar recunos că vreau să încerc să fiu mai unitar. E o oarecare ipocrizie în a fi Vlad S. psihiatru și Vlad S. mahalagiu. Suntem una și aceeași persoană. Deci vă aștept și acolo când aveți chef.

Mii de mulțumiri lui Gavagai, care m-a sprijinit la greu! Tot Gavagai a făcut, acum mai mulți ani, tema Mahalalei. După cum vedeți, nu-s în stare să mă descurc singur.

A fost o iarnă lungă. N-am trecut ușor prin ea. Nu pot spune, Doamne ferește, că mi s-a întâmplat vreo nenorocire. De fapt, nu mi s-a întâmplat nimic deosebit. Doar o creștere de tensiune. La serviciu, stresul a fost din ce în ce mai mare, cu satisfacții din ce în ce mai mici. Am început să dorm prost noaptea din cauza asta. Mi-am petrecut sărbătorile de iarnă frământându-mă pe teme profesionale. Am început să mă enervez, io care eram un monoment ridicat calmului egal și plin de demnitate. Analizele mi-au ieșit proaste, sunt anemic și am grăsimi prea multe în sânge. Viața în famelie numeroasă și cu renumerație mică e foarte frumoasă, dar și albitoare de peri. Un prieten îmi zicea că, la meseria mea, ar trebui să am un soi de supapă, ceva. Doar că, în ultimul an, timpul meu liber, doar al meu, a dispărut cu totul. Orice deviere de la programul standard necesită manevre prea complexe ca să mai merite. O vreme, am stat treaz după ce s-a culcat toată lumea, ca să mai citesc barem câteva pagini. Cu timpul, n-am mai fost în stare, după opt seara eram mucus.
Iar dimineața mă trezeam ca să văd pe geam cețurile alea urâte și să o iau de la început.

Un lucru însă, m-a făcut să strâng din dinți, ba chiar și să rânjesc din când în când. Ideea că, de 1 mai, merg la mare pe bicicletă. Ideea mi s-a cuibărit în cap toamna trecută, și a tot crescut, ca un sufleu magnific. Mi-am aranjat programul din timp, cu grijă, am mobilizat toată familia extinsă, care a trebuit să-și schimbe toată viața în jurul acestui eveniment. Le mulțumesc pe această cale. Singurul lucru pe care l-am uitat complet a fost să mă înscriu. Am aflat azi de dimineață că de zilele astea s-au deschis plățile, dar înscrierile începuseră de două luni, și toate locurile s-au ocupat demult. Așa că nu mă mai duc nicăieri cu nicio bicicletă.

După ce am înghițit vestea, mi-am închis leptopul. Leptopul meu are un ecran care mai stă doar într-o balama, nu mai are baterie și încărcătorul are mufa lipită cu scoci. Am privit pe geamul mansardei mele la șirul nesfârșit de blocuri bucureștene. Sunt multe, tare multe, unele vechi și urâte, altele noi și urâte. Din loc în loc, se deschid carii urâte, unde s-au făcut demolări și n-au mai fost bani de construit peste. Bucureștii se repliază asupra lor înșile, și nu e cale de scăpare. Anul trecut, am tot încercat să ies din ei, pe două roți, înfruntând camioanele și hoardele de câini care păzesc granițele, dar anul ăsta nu cred că o s-o mai fac. Nu merită efortul. Mi-am făcut ghiozdanul, mi-am pus șapca și am coborât. Mi-am privit bececleta fixă, cea cu care vrusesem să merg la mare. De fapt, nu prea am privit-o, că mi-a fost rușine. Am lăsat-o legată de gard și m-am urcat, în schimb, pe bătrâna Batavus. Am pornit-o, resemnat, spre serviciu. Roțile se frecau de apărătoarele instalate săptămâna trecută, fâșâind sinistru.

Traiul doftoricesc

Cineva m-a rugat să îi dau articolele pe care le scriu deja de 6 luni, de două ori pe lună, în săptămânalul brelsaș Viața Medicală.
Mă grăbesc să o fac aici: poftim.
Apar pe net cu o întârziere (ultimul n-a apărut încă). Sunt extrem de proaste, sunt un jurnalist oribil. Sunt de altfel curios: un jurnalist oribil are totuși dreptul să-și zică jurnalist?
Excepție face ultimul din lista aia, care e un interviu cu Sebastian A. Corn, despre ultimul lui roman și nu numai. Ăla nu e chiar un articol prost, dar asta din cauză că e de fapt scris de împricinat în majoritatea lui.
Titlurile nu-mi aparțin, au fost de fiecare dată schimbate, se pare că nu mă pricep deloc să pun un titlu.
În speranța că nu veți pierde vremea citind articolele alea (cu excepția menționată), rămân al dvs. mahalagiu.

Cum m-am lăsat de bicicletă

Recent, cineva mai deștept decât mine mi-a explicat că Bucureștii sunt așezați pe un strat gros de loess. În plus, Bucureștii sunt așezați la o intersecție de vânturi. Dacă nu știți ce e loess, e un praf gălbejiu, ușor dus de vânt încolo și încoace și care, în combinație cu apa face un noroi gălbejiu.
Nene, în ultima vreme, aveam loess în cap, în urechi, în nas, peste tot. După fiecare mers cu bicicleta la serviciu. O dată ajuns la cabinet, îi spuneam primului pacient să aștepte nițel cât timp dau jos de pe mine stratul de loess, folosind o daltă.
Mă cam săturasem de situație, așa că m-am dus la magazinul de biciclete și mi-am cumpărat o nouă invenție numită “apărătoare de noroi”. Ce, e nouă, e din secolul XIX, la scara geologică a loessului asta înseamnă acum o fracțiune de secundă. Bătrâna mea Batavus, cu care mergeam la piață, avusese cândva niște apărători bune, dar după o iarnă bucureșteană acum câțiva ani, când ninsese o săptămână încheiată doar cu loess, apărătorile au ruginit de tot și au căzut spontan. Sigur, mai am o apărătoare de plastic, din aia gen “mâță în călduri”, pe care o prinzi de tija de la șa, dar nu făcea față.
Deci mi-am luat apărători. Am zis că mi le instalez singur. Cât de greu poate fi?
N-a fost foarte greu. Mi-a luat vreo 3 ore, în care a trebuit să desfac aproape complet bicicleta, în bucățele mici-mici, să scotocesc peste tot după șuruburi de dimensiuni excentrice (not included cu apărătoarele), în care o ploaie măruntă și înghețată m-a umplut de loess (atelierul meu e în curtea blocului și nu are pereți sau acoperiș). Mi-am făcut praf hainele de pe mine și mi-am zdrelit mâinile. După cele trei ore, se făcuse întuneric beznă afară, bicicleta era tot bucăți, iar eu eram un fel de golem din loess și unsoare plus rugină de lanț de bicicletă.
Așa că am ridicat mâinile către cerul înnorat și am răcnit: “Nu sunt în stare să pun niște amărâte de apărătoare de noroi! Mi-am distrus bicicleta (îi rupsesesm saboții de la frâna de mână, n.a.)! NU MERIT SĂ MERG PE BICICLETĂ! DIN ACEST MOMENT, NU VOI MAI MERGE CU BICICLETA!!!”. Apoi am adunat cu lacrimi în ochi de pe jos rămășițele Batavusului, care mă servise cu credință atâția ani și ar fi meritat o soartă mai bună, și le-am urcat în pod. (Întrucât Batavusul e foarte greu, pe scări m-am împiedicat și mi-am făcut încă un cucui.)

A doua zi de dimineață m-am trezit, mi-am băut cafeaua, mi-am pus parpalacul de pieton în vremuri imemoriale, și am pornit-o către serviciu. Pe jos.

Să știți că a fost o experiență minunată. Pietonii sunt mult mai prietenoși decât mi-i aminteam. Desigur, noi, participanții la trafic (șoferi plus bicicliști) suntem atât de înrăiți încât războinicii însetați de sânge ai lui Atilla ar părea niște studenți Erasmus zâmbitori și cu coșuri, prin comparație. Asta e problema cu bicicleta, de fapt. În traficul bucureștean, trebuie să fii foarte concentrat. Viața și conștiința se îngustează, nu există decât clipa prezentă, asfaltul crăpat dinaintea ta și șoferii care te împresoară. Nu poți să te uiți în jur și să admiri frumusețile patriei. Strângi din dinți și devii una cu mașina de sub tine, te umpli de adrenalină, și la capătul drumului mulțumești Providenței și reflexelor tale că ai supraviețuit încă o zi. Poate fi o senzație în mod ciudat plăcută, un triumf al vieții asupra dezumanizării perverse din trafic, dar este și izolare. Și eu care propovăduiam biciclismul ca un mijloc de dez-izolare. În alte orașe, chiar e. Poți să pedalezi liniștit și să te și bucuri de viață și de împrejurimi. Nu și pe bulevardul Magheru. Aici mai bine mergi pe jos. În ciuda vremii mohorâte, am ajuns la serviciu relaxat și zâmbitor. Drumul înapoi a fost de asemenea minunat. M-am oprit să mă uit la mărțișoarele de la tarabe, m-am minunat de cât de oribile sunt, am mirosit o zambilă. Niște studente la ASE mi-au zâmbit. Mi-am cumpărat un covrig care avea în interior – ce invenție extrardinară – un cabanos. Am ridicat capul și am scos limba, și am înghițit câteva dintre picăturile de loess care picau, dansând, din cer. De la mecdonaldsul din Piața Romană până pe Ana Ipătescu am mers în pasul ștrengarului.

Bref, mersul pe jos e mare chestie. E o experiență aproape transcendentală. Cum de uitasem de ea? Cum de am putut trăi fără ea în ultimii 4 ani?

Complet destins și cu o nouă perspectivă asupra vieții, am ajuns acasă, am urcat în pod și, cu răbdare, mi-am reasamblat Batavusul, cu tot cu apărătoare de noroi, așa că ieri și azi am ajuns la serviciu cu un strat mai subțire de loess pe mine. Dar îmi voi aminti cu plăcere tot restul vieții de ziua în care m-am lăsat de bicicletă.