Am avut astăzi o idee genială deci care n-a mai avut-o nimenea până acum.  Ideea pentru acest post este simplă şi totuşi aşa de bună încât o să fiţi foarte surprinşi şi o să vreţi să o aplicaţi îndată şi pe blogurile dumneavoastră. Sunteţi liberi să o faceţi, desigur, doresc doar să vă amintiţi că eu am fost primul care am avut-o, azi, şi de fiecare dată când o folosiţi să-mi trimiteţi o vedere dintr-o locaţie exotică. Acum mă scuzaţi niţel, dar trebuie să-mă duc până la spital, fiindcă de fiecare dată când citesc cuvântul "locaţie" mă umflu tot, mă umplu de băşici care pocnesc după aia ca hârtia de ambalaj, mă prăbuşesc pe jos cu spume la gură şi în hohote isterice de râs şi am şi un fel de - PIPI -  sindrom La Tourette - VECEU -  doar că în scris, şi dacă nu ştiaţi - BĂSESCU - ce e sindromul La Tourette, e  -  ZOSO- un sindrom în care izbucneşti necontrolat - PATAPIEVICI - în imprecaţii şi cuvinte oribile şi- PÂRŢ  - nepoliticoase. Care eu altfel sunt un tip foarte nobil şi - CHIAR NU AI ALTĂ PLĂCERE DECÂT FUMATU - politicos. Of, gata, m-am întors, mi-a ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Astăzi, în parcare la Malcoci, un înger şi un drac jucau table. Erau de rang mic, exact cum îmi plac mie, aşa că m-am aşezat şi eu lângă ei să chiţibuşez şi să mă bag în vorbă. Dracul tocmai fusese bătut la table de înger, şi bombănea. - Nici nu ştiu de ce mai jucăm. Trebuia să ştiu de la început că o să pierd. Întotdeauna pierd, dar perseverez inexplicabil în jocul ăsta cretin. - De ce nu jucaţi şah sau dame, dacă tablele sunt cretine? am întrebat. S-au uitat la mine clipind. Îngerul, cu o voce infinit de gângurită, a zis: - Nu jucăm decât jocuri de noroc. - De ce? - La jocurile de strategie trebuie să faci alegeri, ori noi nu avem liber arbitru, ca tine. Fiecare mutare e deja decisă. Toate jocurile pe care le-am putea juca sunt deja virtual jucate. La alea de noroc, putem conta pe întâmplare. Deşi dracu pierde tot timpul, aşa că mai bine o lăsăm baltă. - Mutările sunt dinainte decise? Păi cum aşa? Nu poţi, de exemplu, să te răzgândeşti în privinţa mutării, în ultima clipă? - Ascultă, dragule - zise dracu - e în felul următor. Suntem rezultanta atomilor noştri. Fiecare act al nostru e determinat ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

L-am reîntâlnit zilele trecute, după multă vreme, pe amicul B, medicul cu un singur pacient, poate vă mai amintiţi de el. L-am întrebat de sănătate, a lui şi a bătrânei de care avea grijă. - A murit, mi-a răspuns, acum o lună. Ştiam că doftorul B considera, din nebunie sau luciditate, că îngrijirea mătuşii sale demente era singurul lucru important şi semnificativ pe care îl făcea şi îl putea face, şi singurul corect din punct de vedere moral. Iar acum nu-l mai avea nici pe ăsta. L-am întrebat ce avea de gând să facă, dacă avea să se concentreze în sfârşit asupra carierei lui medicale. A zâmbit şi eu ştiam deja ce avea să-mi răspundă. - Cariera mea de medic a început şi s-a terminat cu mătuşa mea. Nu există o altă cale acceptabilă. - Păi şi din ce o să trăieşti? Te faci reprezentant medical? - Nu mă pricep deloc la vânzări, fie ele şi de medicamente. Ăia au nevoie de oameni frumoşi, plăcut mirositori, ca din cutie, şi în stare să filtreze non-stop. Uită-te la mine. Desigur, am să continui să lucrez la spital şi unde oi mai ajunge după aia, ba chiar pe mine o să scrie "Dr. B", dar n-o ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Mi-am amintit de asta cetind ultimul post al Madelinei, despre muzică uşoară. Mă plimbam alene pe Aleea Sălaj, care este, v-am mai zis-o, una dintre străzile cele mai frumoase din Bucureşti, şi nu ştiu de ce tot amân să scriu o însemnare despre ea, probabil fiindcă tot colecţionez frumuseţea ei şi nu vreau să mă opresc. Deci mă plimbam eu alene pe Aleea Sălaj, care este, şi la un moment dat, văz vreo patru fetiţe, de vreo 7-8 ani, dansând de zor în mijlocul străzii, unduindu-şi braţele în stil rahovean. În acelaşi timp, cântau, şi tocmai Sagapao. Pe următorul text: Sagapao pao pao Tuuuu eşti de cacao.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

S-a terminat vara. Pielea aurie cade de pe mine şi nu ştiu unde se duce. Ploo şi tramvaiul e plin. Undeva, la miliarde de miliarde de chilometri, Marea s-a trezit. Hula neagră muşcă faleza. Dar turma e departe, s-a întors pe păşunile ei gri, să mestece noo luni numai smoală, visând că e nisip auriu ca pielea mea care acum cade. Turma e în tramvai, şi toate oile au capetele plecate şi ling podeaua noroioasă şi nesărată, aşteptând cuminţi să vină primăvara şi să mănânce măcar flori otrăvite şi mov, care le vor da o cumplită diaree şi ce-a mai rămas din nebunia furibundă de acum şapte sute de ani, nici vorbă de moartea epidemică şi dulceagă, la asta turma a căpătat imunitate. Dacă ar şti că au plecat exact atunci când Marea se trezea. Azi noapte, în timp ce toţi cîinii din Rahova lătrau înnebuniţi, a început să plouă cu meteoriţi. E pielea mea aurie care cade.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

La sfârşitul anilor '60, în revista Pif apăreau nişte personaje care aveau să revoluţioneze banda desenată. Este vorba de căţelul Gai-Luron şi de prietenul său, vulpoul Jujube, sub pana incomparabilului maestru Gotlib. Dacă vă uitaţi în partea de jos a paginii, puteţi vedea, pe post de disclaimer al acestui blog, un celebru schimb de replici al celor două personaje: - C'est vrai ce que tu nous racontes la? - Absolument faux. Je viens de l'inventer à l'instant. Faut bien rigoler un peu, quoi. Cu alte cuvinte, bineînţeles că nu vorbeam serios în postul precedent. Şi în acelaşi timp, vorbeam. Nu vorbeam serios atunci când am spus că povestitorii merită condamnaţi: e o enormitate şi mi-am dat seama de gafă când am văzut că a citit şi a comentat însemnarea unul dintre cei mai buni povestori din câţi sunt, ale cărui povestiri le-am devorat cu nesaţ: dl. Sebastian Corn. Recunosc că cochetam cu ideea unei povestiri în care povestitorii la modul cel mai general (inclusiv Bach, de ex.) să fie judecaţi şi condamnaţi. E mai uşor însă să scriu pe blog, unde comentariile domniilor voastre lămuresc lucrurile mai bine decât aş face-o de unul singur. Dar sunt serios când zic că universul zace sub pături ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Într-un articol de tinereţe, Mircea Eliade clasifica cetitorii în două categorii. În prima categorie intră cetitorul minuţios, care ţine minte textul în amănunt, pe capitole şi cu date, şi ţi-l poate relata chiar şi fără să-l citească complet, de zici că e critic literar, însă cartea nu-l atinge în mod real, trece pe lângă el.  În a doua categorie intră cetitorul care uită toate detaliile, ba poate uită chiar că a citit cartea, dar mesajul profund al acesteia rămâne cu el, intră în el, devine o parte din el, până într-acolo încât acest cititor are impresia că el însuşi l-a gândit sau l-a simţit. Eliade adăuga că visul oricărui scriitor este să aibă cititori din a doua categorie. Nu văd de ce nu putem aplica această clasificare şi povestitorilor. Există povestitori ai detaliului istoric, care redau fidel precum un reportofon al vieţii întâmplările pe care le-au trăit, lucrurile pe care le-au auzit sau trăit. Şi există povestitori care digeră evenimentele ca pe o materie brută a vieţii, o fac parte din ei, şi o redau apoi cu totul schimbată. Nimic nu mai pare la fel, şi să nu ne mirăm dacă Ştefan cel Mare poate fi văzut coborând călare treptele metroului, ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

A murit Corina Constantinescu. Sunt atâtea lucruri din pricina cărora unii sau alţii o vor ţine minte. Poate mai sunt dintre cei care îşi amintesc de frumuseţea ei, aproape legendară în acea vreme. Dintre cei care îşi aduc aminte de ea pe scenă, de Nora. Poate unii ştiu că era mama Ioanei Pavelescu. Cu mult mai puţini, doar iniţiaţii, ştiu că era sora violonistului Mihai Constantinescu, şi cumnata pictorului Paul Gherasim. Doar o mână de oameni îşi mai amintesc de Mihai Pavelescu, soţul ei. Referinţele ar putea continua pe multe pagini, dar nu ele îşi au rostul aici. Eu mi-o amintesc pe Corina Constantinescu mai ales povestindu-şi, de la fuga din Basarabia la nenumăratele personaje de basm bucureştean care îi treceau pragul. De-a lungul anilor, de când eram mic, am fost când şi când ascultător privilegiat al lor.  O ascultam, care eram pe acolo, cu gura căscată, aproape fără să respirăm. Nu ştiu dacă se va găsi cineva să scrie o carte cu povestea Corinei, probabil că nu, şi astfel, fragmentele de memorie pe care eu însumi le păstrez cu dificultate vor deveni extrem de preţioase, până se vor pierde şi ele. Ultima oară am văzut-o acum un an, cred, în trapeză ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Aş fi vrut să scriu o însemnare amănunţită şi amară despre retragerea expoziţiei "Destine de martiri", de la Iaşi. Expoziţia privea vieţile a şase oameni propuşi pentru canonizare:Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Retragerea a urmat unor acuzaţii, în presa ieşeană, de "propagandă legionară". Cică unii, Dorin Dobrincu şi Alexandru Florian făcură asta, iar după aia Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii s-a speriat rău şi a retras imediat documentele despre cei şase, pe care le puseseră la dispoziţie organizatorilor, aşa că expoziţia a trebuit anulată, din lipsă de exponate. Aş fi vrut să fac asta, poate şi pentru că bunică-meu s-a chinuit prin închisorile comuniste, poate şi pentru că la un moment dat ajunsesem să mă întreb dacă Eliade va mai fi publicat altundeva decât în America,sau pentru că mă minunez cum în Europa secolului XXI mai pot fi interzise expoziţii. Ehei, mai pot, şi vor mai fi. Până la urmă mi-am dat seama că nu am cum să scriu o asemenea însemnare. Ar trebui mai curând o carte, dar cărţi există deja, doar că nu le citesc decât cei care ştiu deja ce e în ele. Dintre ceilalţi, se găsesc care să scuipe ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Există locuri care te fac realitatea molcomă să se sfâşie, şi îţi deschid, în plină trezie, posibilităţile aleatorii şi nenumărate ale visului. Ca şi cum te-ai plimba pe o stradă obişnuită, şi după colţ, te trezeşti în plină junglă amazoniană. Zilele trecute mă plimbam fără ţintă pe străzile din Mangalia. (Am lipit şi nişte poze urâte). De dooj şi mulţi de ani mă plimb fără ţintă, vară de vară, pe străzile acestui oraş extraordinar, încă de când nici nu puteam să umblu, credeam că nu mai pot avea surprize. Ieşisem din port şi îmi târam agale papucii, şi m-am trezit lângă un zid de piatră. Pe deasupra lui, într-un frunziş bogat, se vedea un mic crâng de smochini. Când eram mic, aveam o mătuşă undeva, în măruntaiele îndepărtatului şi sumbrului cartier Colentina. La ea în grădină exista un smochin micuţ, care necesita îngrijiri  cu totul speciale, proptele şi un fel de acoperământ de plastic, doar ca să dea, o dată pe an, câte unul-două fructe pipernicite şi acre. Nu semăna deloc cu smochinii din Mangalia, bogaţi şi exuberanţi şi plini de rod, şi asta de capul lor şi fără grădinar, altul decât blastofagii, căci proprietatea de lângă port era dărăpănată, fără ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

şerveţele umede trei la un leu leucoplast cu rivanol   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Ieri am fost de gardă, şi de gardă fiind şi încă nepresimţind io lunga noapte ce mă aştepta, m-am dus la chioşc să-mi cumpăr nişte chefir. Acuma, la spitalul unde lucrez io momentan, există foarte multe chioşcuri, e probabil spitalul cu cele mai multe chioşcuri din lume. Am ales unul, am intrat în el, şi am oftat adânc. De după tejghea, vânzătorul bătrân şi prost ras vorbi primul: "Să mă iertaţi că vă întreb, dar de ce aţi oftat?" "Nu ştiu", am zis. Chiar nu ştiam. "Toată lumea care intră la mine în magazin oftează, şi eu întreb pe toată lumea de ce, şi nimenea nu ştie." Aşa e domnule. Ce enigmă, mică şi impenetrabilă. Motive de oftat sunt destule, şi cu un mare oftat s-or termina toate, dar de ce oftăm exact atunci când intrăm în chioşcuri? Poate, dar asta e doar o presupunere, fiindcă chioşcurile astea sunt un fel de spaţii intermediare, care nu-s cu totul din lumea asta şi unde avem dreptu să ne tragem sufletul o clipită şi să ne odihnim din veaţă, cât să ne luăm un chefir.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

În ultimele două săptămâni am locuit în Ferentari, aşadar, fiind mai mahalagiu în veaţa reală, am fost mai puţin aici. De abia m-am întors, o să încerc să enumăr câteva dintre ideile principale care mi-au rămas în cap, aşa, la nimereală. - În Ferentari e mult mai linişte decât în alte cartiere. E drept, aici copii se joacă pe stadă până la două noaptea, dar nu auzi decât strigătele lor, greierii şi vreun căţel. - În Ferentari, toată lumea se priveşte în ochi. De exemplu în tramvaiu opt. În alte părţi, nu ştii cum să-ţi ascunzi privirea, te uiţi pe geam la maşini, şi orice uitătură directă e un semn de agresivitate. Nu şi în Ferentari.  Aici suntem toţi un fel de fraţi, iar tramvaiu opt e o agora unde cetăţenii Ferentariului discută utlimele probleme. De exemplu, moşii în straie de duminică, de Sfânta Maria, discutând aprig chestiunea înmormântărilor (cât mai ia groparu, cât mai costă coşciugele). Doi ţigani se benoclează insistent la o gagică cu fustă scurtă, ceea ce nu jicneşte pe nimenea, şi face loc la o altă dezbatere, în întreg tramvaiul, dacă e mai importantă frumuseţea sau sufletul femeii. Toţi sunt de acord că sufletul, până la urmă. De ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Într-un comentariu la însemnarea precedentă (la care aştept în continuare răspunsurile domniilor voastre) s-a ridicat, inevitabil, problema neajunsurilor care vin odată cu nemurirea. Mă refer la banala nemurire seculară, funcţie de timp, nu la eternitatea extratemporală, pleromatică, nici la alte ezoterisme. Cum şi Borges şi Heidegger au observat, nemurirea comportă un enorm dezavantaj: într-un timp infinit, fiecare posibilitate devine certitudine. Aşadar, fiecare om nemuritor va face, până la urmă, tot ceea ce poate fi făcut: între noi nu va mai exista nicio diferenţă, nu vor mai exista merite, virtuţi, prin urmare nimic din ceea ce vom face nu va mai avea vreo semnificaţie sau valoare. (Probabil de asta, la intrarea în Rai, ni se ia înapoi liberul arbitru, în eternitate, el nu mai valorează nimic. Tout compte fait, poate chiar ni se lasă, e acealaşi lucru). Omul nemuritor, devenind conştient de timpul infinit pe care îl are şi derizoriul oricărei acţiuni, probabil va alege, din pură inerţie, să nu facă nimic. Până şi această alegere nu valorează nimic, aşa că până la urmă ne e indiferent ce va alege omul nemuritor: viaţa lui seamănă cu o gură plină cu cenuşă. Reciproc, moartea are enormul avantaj de a da o valoare chiar ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Acum mai multă vreme, împreună cu câţiva acoliţi, într-o mansardă astăzi abandonată, am întreprins repertorierea reţetelor de nemurire. Am găsit câteva, o să le recapitulez foarte pe scurt: - metode naturale: faci copii, dacă nu, sigur genele tale se regăsesc printre rude colaterale, aşa că nu te pierzi cu adevărat. - metode artificiale (alchimii de tot felul, Piatra Filosofală în stare lichidă, extractele de Aloe vera şi ceaiul verde cu antioxidanţi) - metoda găsită din Invenţia lui Morel, a lui Casares: întrucât nicio trăsătură de-a noastră, interioară sau exterioară, nu este unică, nimic din noi nu dispare de tot, putând fi regăsit la altcineva; teoretic, e posibil să reconstituim un om din trăsături împrăştiate pe la alţi oameni, aşadar, avem deja un fel de nemurire fragmentară. Cel puţin până dispare omenirea cu totul. - metode clasice: ajungi în Rai, în Iad, sau te reîncarnezi, sau reînviezi. - metode romantice: te chinui să devii celebru, ca să persişti în amintirea colectivă (enunţul lui Lulu:"am sa traiesc pana cand va muri si ultimul om care isi aminteste de mine. Apoi vad eu ce fac"). Legile fizicii te scutesc de acest efort: văzută de pe o planetă situată la 100 de ani lumină, bunica mea trăieşte şi are ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

În cealaltă viaţă se îmbătrâneşte şi se moare precum în asta, dar altfel. În viaţa asta obişnuită, să-i zicem prima viaţă, deşi nu are nici o prioritate, în viaţa asta obişnuită, deci, fiecare zi seamănă cu celelalte şi tramvaiul merge încet, plouă şi maşinile mă stropesc. Merg la serviciu şi nu ştiu dacă ceva din ceea ce fac are vreun rost, tremur precum războinicul înainte de bătălie doar că nu sunt războinic şi nu mai vine odată bătălia, deşi oamenii tot mor şi nimenea nu pricepe de ce şi cum se întâmplă, iar eu trebuie să fiu un fel de martor la chestia asta, nu e nicio nobleţe în a fi martorul morţii atâta timp cât eu însumi sunt în viaţă.  În viaţa asta. În viaţa asta, fiecare vorbeşte doar despre el şi se ascultă singur (cum fac io acuma), şi adesea îţi vine să dai cu pumnul în masă, şi până la urmă tot se găseşte o metodă să nu faci nimic seara, doar să zaci într-o gaură dintr-o canapea privind ceva care nu revendică niciun sens, şi încet-încet, să înţelegi, înainte de senilitate de preferinţă, că destinul tău, dacă există, e fie extrem de mărunt, fie incomprehensibil. Şi noaptea ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Mă gândesc acum la şatra de ţigani cu care am petrecut o gardă extraordinară, la toate poveştile şi minunăţiile pe care mi le-au zis (că ne-am împăcat bine după ce le-am dat voie să-i toarne cositor băiatului pe care îl aduseseră la internat), şi mai ales la cea mai bătrână dintre ţigănci, care se dădea în leagăn alături de cel mai tânăr din şatră (vreo 2 ani), o mamaie exuberantă, cu fustele în vânt, nu ca mamaiele românce, care cică Gigel vino încoa nu te mai da în leagăn că o să cazi stai mai bine lângă mamaia cât citeşte ea ziaru. Mi-am adus aminte de şatra asta din cauza unei amintiri mai vechi, şi anume cum m-am dat ultima dată în viaţa mea într-un leagăn, în grădina Icoanei, acum peste 16 ani, am încercat şi mai târziu dar paznicii din parc mi-au zis că nu mai am voie. Ajunsesem la amintirea cu leagănul pentru că mă gândeam la cum să fac să plec iar în vacanţă, iar la vacanţă mă gândeam din cauza unui alt gând, despre gândacii de Colorado. Şi tot aşa, şi mie, şi dumneavoastră, gândurile ne aleargă prin cap, de la una la alta, de dimineaţa ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Acest post îşi are originea într-un comentariu din excelentul blog al împricinatului de Corn, doar că atuncea eram cam obosit şi cam agramat şi am zis chiar multe prostii, ia să vedem dacă am mai mers la şcoală între timp. De mult timp se perpetuează ideea că armenii sunt monofiziţi. Mă rog, cel puţin biserica armeană ar fi.  Pe scurt, e cam aşa: pe vremuri, începând cam din secolul IV A.D., creştinii aveau o mare problemă: cum putea Iisus să fie şi Dumnezeu şi Om în acelaşi timp? Asta era o chestie cu totul nouă. De-a lungul timpului, au fost oameni care s-au autoproclamat zei, dar renunţând la statul de om şi oricum cine îi credea. Problema christologică, cum s-a numit ea, era aşa de grea, încât iniţial, mulţi au crezut că e o şmecherie. Cei mai sceptici au zis că Iisus nu era Dumnezeu, ci ba fiul lui adoptat, ba un Mesia om, ba fiul lui Dumnezeu la propriu, adică făcut (ăştia din urmă erau rătăciţii lui Arie). Aceştia au fost repede descalificaţi din cursă. Deşi, în zilele noastre au apărut noi variante, de exemplu Martorii lui Iehova, care ne bat la uşă şi ne dau reviste cu reţete culinare, grădinărit ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Adevărul e că tare mult aş fi vrut să scriu o însemnare cu balauri adevăraţi. În ultima vreme aţi fost victimele inocente şi martorii dezgustaţi ai lamentaţiilor mele demne de un râs dispreţuitor, cum că mă mănâncă să scriu ceva şi nu poci. Chestia asta cu "mă mănâncă să scriu ceva şi nu poci", Borges a formulat-o altfel: "literatura este iminenţa unei revelaţii care nu se produce". (Mulţumesc lui Claus, carele mi-a deschis ochii spre afirmaţia asta genială, sau mai mult decât genială, borgesiană). Adică, cam ca atunci când îţi vine să strănuţi, da nu mai strănuţi nene odată ce naiba  (cu diferenţa că, atunci când strănuţi în sfârşit, îţi dai seama că erea doar un strănut şi ce atâta tămbălău pentru el) Aceştia sunt balaurii mei. Nişte creaturi cumplite, uriaşe, fără moarte, care ar putea să apară subit în vieţile noastre şi să înghită, dintr-o dată, tot nimicul care zace în ele aşa cum în Marea Neagră a inimii mele, după ce treci de o subţire pojghiţă de apă vie, cu peşti şi alge, dai peste un hău de apă moartă, fără oxigen, fără nimic, şi, dacă nimenea nu face nimic, Marea Neagră va deveni cu totul o mare moartă ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Primele atestări documentare ale Confreriei Mieilor, din cronica selgiucidă anonimă din secolul XIV, se referă la evenimente petrecute cu două sute de ani mai devreme. Cică în proaspăt construita moschee Bastam, atunci când unul dintre sfinţii ucigaşi din Alamut s-a repezit fulgerător asupra victimei sale potenţiale, un demnitar al cărui nume nici măcar nu s-a păstrat, un bărbat tânăr a păşit la fel repede în faţă, încasând loviura de sabie şi murind pe loc. Asasinul uimit a fost rapid capturat şi linşat, dar asta era nimic pe lângă faptul că îşi ratase ţinta. La încheietura mâinii drepte a victimei înlocuitoare, pe care nici demnitarul, nici altcineva din moschee nu o cunoştea şi nu o mai văzuse, se afla tatuajul celor doi stânjenei încrucişaţi. Nu din întâmplare, tocmai în plină glorie a sectei asasinilor lui Hassan i Sabah aflăm aşadar pentru prima dată de secta victimelor. Sărăcia izvoarelor şi faptul că acestea sunt exclusiv mărturii exterioare face ca existenţa ei să fie controversată. Numele de "confrerie a mieilor" i-ar fi fost dat mai târziu, şi în batjocură, proabil de cruciaţii lui Vytautas cel Mare, atunci când ar fi descoperit şi masacrat o întreagă aşezare a cultului, undeva înainte de ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!