Ieri după amiază, când reveneam de la spital după gardă, în metrou, la Constantin Brâncoveanu se urcă un fluture. Nu fac nici o metaforă, era chiar un fluture alb în metrou. Uşile s-au închis, iar fluturele porni să îi amuşine pe călători. O parte din mine zâmbi surprinsă şi emoţionată, laolaltă cu ceilalţi pasageri, care ridicau toţi nişte priviri de copil, atâţia oameni diferiţi cu aceeaşi privire, ceea ce dovedeşte încă o dată că nu există indivizi, nu suntem unici şi e îndoielnic că existăm aşa cum ne-am clasificat, mai degrabă există gesturi şi priviri. O altă parte se sperie şi se întristă la gândul fluturelui prizonier în vagon, se întrebă dacă fluturii au case şi dacă da, cum se va întoarce acesta la a lui. Îi detestă pe oamenii egoişti şi pe prima parte, în stare să se bucure de un fluture prins în metrou ca  de o bruscă binecuvântare cerească, şi ceru dreptate universului pentru biata insectă. O a treia parte se sperie şi se întristă şi ea la gândul oamenilor prizonieri în metrou şi în vieţile lor. O a patra era departe, strălucind verde în Marea Neagră. O a cincea era toată lumea, oamenii, fluturele, metroul, soarele şi planeţii, totul, curgând dintr-una ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Am primit de-a lungul timpului mai multe reacţii care ar putea fi formulate astfel: "Nu mă bag pe blogul tău pentru că voi sunteţi acolo un grup de prieteni în care eu m-aş simţi intrus(ă)." Această chestie mă flatează şi mă supără în acelaşi timp, datorită aceleiaşi presupuneri. Şi anume, că eu şi comentatorii obişnuiţi de aici, toţi oameni unul şi unul, ne-am cunoaşte de undeva, de mult, din viaţa reală, dinainte de blog, poate chiar dinainte de internet. Presupunerea este şi greşită şi adevărată. E greşită, pentru că ne-am cunoscut cu toţii pe internet, suntem, după toate definiţiile în vigoare, o "comunitate virtuală". Nu suntem o gaşcă de colegi de liceu care şi-au făcut site-ul lor privat ca să scape de vicisitudinile distanţelor fizice. Cei mai mulţi, nici nu ne-am văzut la faţă vreodată. E adevărată, pentru că e clar că ne-am cunoscut cu toţii cândva demult, cu mult înainte de blog şi cu foarte multe  milioane de ani înainte de inventarea internetului, şi că toate evenimentele din univers, zbaterile aripilor fluturilor preistorici, mişcările norilor pe cer şi marile războaie au avut ca rezultat reîntâlnirea noastră. Din pricina motivului pentru care e greşită, sunt flatat, pentru că înseamnă că făcurăm aici o atmosferă ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Ca să răspunde cererii Alimoriei, în această însemnare îmi voi reaminti de una dintre călătoriile mele, că vorba aia, poate v-aţi săturat de Rahova şi Ferentari de care acest blog e suprasaturat. Aveam 13 ani încă neîmpliniţi şi am plecat cu şcoala la un schimb de experienţă cu Franţa. Era perioada aia de după revoluţie când cîncă entuziasmul era mare (1992). Am plecat cu un autobuz fabricat cândva în anii 50, din cele care încă mai pot fi văzute pe unele linii intersăteşti obscure, adesea sătenii îşi încarcă paporniţele în autobuz şi apoi merg agale pe lângă el dacă ziua e frumoasă. Autobuzul mergea aşadar foarte încet, să nu se dezintegreze, ceea ce nu m-a împiedicat să vomit tot timpul în prima zi, inclusiv pe Andrei, colegul meu şi pe atunci cel mai bun prieten. Eram până peste urechi îndăgostit de o puştoiacă dintr-a 6-a (eu eram într-a 7-a) dar nu îndrăzneam să-i zic nimica, orişicum, era foarte frumoasă şi eram toţi îndrăgostiţi de ea. N-am reuşit să ieşim din România în prima zi, aşa că am tras la un hotel din Oradea, unde am aşteptat o zi întreagă un alt autobuz ca al nostru (că plecasem în convoi) care cedase ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Dacă moartea unui pui de pisică pe care nici măcar nu-l cunoşteai prea bine te poate face să plângi pentru toată nefericirea şi suferinţa care a fost în lume şi pentru cea care va veni, asta e doar încă o dovadă că totul este legat şi într-o pisicuţă se află scrisă întreaga istorie a universului.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Aşa. Deci am fost la Mangalia, că deja îmi crescuseră groase tuleiele solzilor, şi petreceam nopţile mugind fioros către lună, cu ochii scânteind verde de dor. De citit, am citit mai puţin decât am umblat, am umblat prin toată Constanţa, pe străzile vechi tătărăşti, greceşti, armeneşti, am văzut casele vechi cu geamurile în acoladă sparte, cu lacăte grele la poartă, şi cu pisicile drept ultimi locuitori, şi am plâns şi eu cu ele, încât vărsarăm torente de apă amară pe coastă către plaja Doi Papuci, unde creşteau aşa de mulţi maci şi aşa de repede încât dacă nu erai atent îţi creştea un buchet de maci chiar în nas. Ajuns la Mangalia, ca să mă arunc în marea mea neagră şi dragă, pe plaja bolovănoasă de la Siemens, ce să vezi? Un trib de lebede, nene. În acea dimineaţă, am numărat treisprezece, dar buna tătăroaică unde am mas mi-a zis că sunt treizeci în cap, şi că au venit acum cinci ani, iar vara pleacă întotdeauna înapoi din ţara ascunsă din care vin, că nu suportă căldura şi oamenii, alţii decât blajinii mangalieni. Desigur că m-am lins pe buze şi cu foarte multă greutate am rezistat impulsului de a hali măcar ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

  Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

I-am promis lui Madelin că fac o însemnare doar cu subiectul ăsta, deşi mi se pare aşa de uşor încât o să vă plicti. (E nasol verbul ăsta prescurtat, plicti, dar recunosc că îmi ia mult mai puţin timp să îl scriu decât plictisesc deşi pe de altă parte până vă dădeam eu explicaţia asta scriam de mai multe ori plictisesc, în fine) Mai întâi, să excludem ceea ce nu ne trebe sau nu putem face. Nu putem să zicem că femeile sunt superioare la gătit sau că bărbaţii sunt superiori la dat cu sapa, pentru că asta înseamnă să facem din oameni mijloace şi nu scoape, ceea ce e imoral. Aşadar, nu putem compara oamenii (sau sexele, care şi ele e oameni) decât ca scopuri. Iar scopurile, pe lumea asta, sunt două (ceea ce ştiu de la Klaus): frumuseţea şi adevărul. Problema "sunt femeile superioare bărbaţilor?" se poate formula atunci astfel: sunt femeile 1) mai frumoase şi 2) mai adevărate decât bărbaţii? Să le luăm pe rând: 1) Huhuhaha, sigur că femeile sunt mai frumoase decât bărbaţii: sunt mai catifelate, miros mai bine, etc., aici cred că nu are rost să o lungim, suntem toţi de acord. 2) Sunt femeile mai adevărate decât bărbaţii? ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Demult, scrisesem o însemnare în care sugeram că muzica e mult mai uşor de înţeles chiar înainte să adormi, când limbajul obişnuit se destramă dimpreună cu gândurile formulate în el. Ei bine, cetind eu diverse chestii, am dat peste nişte studii neurofiziologice (de exemplu, aici) care sugerează că ne naştem mai muzicali decât murim. Limbajul copiilor e mult mai muzical decât al adultului. Mai mult, "urechea absolută", un fel de anomalie foarte rară la adult, care face pe posesorul ei să poată recunoaşte şi note separate, şi nu doar intervale, cum putem noi, amărâţii, "urechea absolută", ziceam, ar putea fi o chestie mult mai frecventă la copiii mici, ba poate chiar ne naştem toţi cu ea  şi pe parcurs o pierdem. Putem să ne întrebăm ce aude copilul din burta mamei când ascultă Mozart pentru că zice în revista Mami că e bine. Poate aude mult mai mult decât aude mami. În plus, regiunile cerebrale implicate în urechea perfectă ar fi mai vechi, filogenetic şi embriologic, decât cele dedicate limbajului. Steve Mithen, paleoantropolog, foloseşte dovezi din astea, laolaltă cu altele, ca să susţină că unii dintre oamenii de tare demult, cum ar fi Homo neanderthalensis, cântau înainte ca limbajul să fi fost inventat. ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Bună ziua. Sunt reprezentantul unei societăţi secrete. Atât de secrete, încât ai putea face parte şi tu din ea, şi nici măcar n-ai şti. Acest articol îţi este de aceea destinat: te va ajuta să afli dacă faci sau nu parte din societatea noastră secretă. Aşadar, faci parte din societatea noastră secretă dacă cel puţin unul dintre enunţurile de mai jos ţi se potriveşte într-o oarecare măsură: 1. Ai mâncat cel puţin o dată corcoduşe verzi. 2. Îţi e adesea dor de mare. 3. Mergi pe stradă şi eşti treaz când toţi trecătorii dorm, sau viceversa. 4. Strămoşii tăi au fost cavaleri rătăcitori însărcinaţi, din tată în fiu, cu păstrarea unei comori fabuloase (mă rog, până acum nici un membru al societăţii nu a îndeplinit această condiţie, dar noi încă o includem pe listă). 5. Eşti un general surghiunit care fumează pipă într-un port. 6. Ai un peruş tembel pe nume Juan Vicente Torrealba (sau orice alt animal, chiar şi gândaci de bucătărie, cu condiţia să nu îi omori, că sunt şi ei nişte fiinţe). 7. Nu pufneşti dispreţuitor mai mult de o dată pe săptămână. 8. Îţi place mirosul stătut de lac. 9. Ai un tatuaj pe omoplatul stâng cu nişte semne misterioase, de ex: (1) 10. Ai cel puţin o ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Există un gând cu care absolut toţi bloggerii cochetează. "Ce-ar fi să-mi şterg blogul?" Unii chiar trec la act, şi se bucură de asta ca de un mic parasuicid. În spatele gâdilăturii masochiste se ascunde speranţa secretă că vei fi regretat, că lumea va spune: "Ce păcat că şi-a închis blogul". După cum toţi cei ce scriu au pe undeva, mai în faţă, mai în spate, speranţa că asta chiar va conta, cumva, undeva. Când de fapt, niciodată nu contează, şi fiecare cuvânt scris e încărcat cu o imensă plictiseală şi bătrâneţe. Iar dacă tu contezi în vreun fel, pentru un număr mic de oameni, e din pură întâmplare şi nu ai nici un merit. Unicitatea oamenilor e unicitatea dungilor de zebră. Desigur, nici eu nu sunt scutit de speranţele secrete ale bloggerilor, sau, mai general, ale celor care scriu degeaba. Însă eu îmi recunosc şi tendinţele contrare. De când am scris primul cuvânt am fost cuprins de teama că greşesc, că ar trebui să tac, că nu fac decât să tocesc şi mai mult ceea ce se tot toceşte fără încetare. Şi de fiecare dată când am fost tentat, ca acum, să închid blogul, doar aşa, să văz şi ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Deci. În ultimele două decade, în limba română s-a strecurat, a crecut, a atins apogeul şi apoi a început să decadă o altă folosinţă a cuvântului "deci", anume alta decât cea de-a semnaliza o concluzie, singura considerată corectă de către academie. Spre ex, mergeai pe stradă liniştit, şi dintr-o dată: "Deci am uitat gazele deschise". Sau te prindea controlorul, urma o dispută vie în tramvai, şi atunci: "Deci pe mine să nu mă faci tu nesimţită, da?" Fenomenul s-a bucurat de o hulire unanimă din partea susnumitei academii şi a tuturor subsidiarelor sale până la cele mai de jos cercuri ale clasei intelectuale dominatoare, astfel încât, după o perioadă destul de lungă de înflorire, în momentul când controlorul a putut să replice "nu se începe o propoziţie cu deci, nesimţito", fenomenul "deci" a început să retrocedeze. Desigur, academia & co, care adesea consideră că limba nu este un teritoriu viu şi misterios ce merită explorat şi altfel decât arheologic, ci mai curând o proprietate personală ce trebuie protejată, nu a făcut vreun efort să îşi explice fenomenul. Acest mic articol are două roluri: 1) să reabiliteze folosirea lui "deci", pe criterii academice; 2) să explice sensul folosirii lui "deci" altfel decât pentru a semnaliza o concluzie. ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Scriu această însemnare ca urmare a discuţiilor de aici. Dacă, în modernitate, casa ne era naţiunea, astăzi, în postmodernitate, mai avem oare o casă? Dacă da, ce e ea, axis mundi sau "maşină de locuit"? Pe undeva, Gibran zicea că trebuie să ne construim casele în aşa fel încât, când intrăm în ele, să ne putem deschide aripile, nu să trebuiască să le închidem. Prin altă parte, zicea că noptea casele visează precum oamenii, şi atunci merg pe alte tărmuri, luându-ne şi pe noi cu ele. Astfel, am putea călători, rămânând în acelaşi timp şi acasă. Foarte adevărat, am putut să o constat la prima mână. Casa mea din Rahova e un soi de animal fragil, crescut în jurul unei iubiri, în formă de vapor (casa, nu iubirea). Când ies pe balconul încins, dedesubt clocoteşte adesea oceanul, deşi noi suntem cât se poate de treji. Multe dintre apartamentele vecinilor mei visează că sunt undeva în Bărăgan, sau în Moldova, că vântul vuieşte la doi paşi prin lăstăriş şi în jur cotcodăcesc găini. Am impresia că, în zilele noastre, casele mai mult visează decât sunt treze; suspectez că sunt doar urmaşele involuate ale unei specii demult dispărute, de case mândre care cutreierau lumea ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Fiecare dintre pescăruşi (erau câteva zeci) dădea roate mari apei nemişcate, de care se apropiau extrem de mult, dar fără să o atingă. Aflându-ne la apusul soarelui, cu o incidenţă a luminii sub unghiul limită, apa reflecta simetric cerul şi pescăruşii. În acest fel, ne aflam chiar pe planul central al infinitului. De asta probabil lumina soarelui ni se pare atât de blândă la amiază, pentru că, datorită fenomenului de reflexie totală, ce se află în noi este complet ascuns privirii, şi reflectăm întreaga lume dimprejur. Pe noi înşine nu ne mai putem vedea decât tot aşa, reflectaţi în cineva de lângă noi, şi ceea ce vedem este de fapt reflexia reflexiei lumii, în timp ce lumea întreagă e doar o altă reflexie, şi suntem toţi numai soare, iar soarele e cât se poate de singur. În noi, nu există lumină, ci doar cotloane în care trăiesc artropode cu metabolism anaerob, şi care se bucură şi ele de apus, pentru că atunci soarele nu se refractă prin piele şi în cotloane e complet întuneric şi o viaţă tainică şi fără respiraţie începe să se bucure de ea însăşi,  înăuntrul nostru, fără ca măcar noi să avem habar. Şi toate astea ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Există multe motive pentru care foarte mulţi dintre colegii mei medici au ales să emigreze, spre orizonturi mai civilizate. Mă voi adresa în această însemnare doar unuia singur, printre cele mai invocate. "Acolo poţi să-mi fac meseria mai bine. Aici nu am nici măcar ECG la camera de gardă, ce să mai zic de CT, şi farmacia nu are medicamente".  E doar un exemplu la întâmplare, puteţi varia cât doriţi pe aceeaşi temă, a precarităţii , subfinanţării şi lipsei de dotare a sistemului. Nu numai medical. Totuşi, nu înţeleg exact ce ar putea rezolva emigrarea, să zicem, în America, unde ai, de exemplu, CT (computer-tomografie) la discreţie, chiar şi RMN la discreţie, ba chiar şi alte chestii pe care pământul românesc nu le-a văzut niciodată, tomografii cu emisii de pozitroni, etc.  Pentru sistemul medical de aici: absolut nimic, evident. Sistemul, şi până la urmă bieţii bolnavi, nu au decât de pierdut de pe urma emigraţiei profesionale. Pentru sistemul medical american: nimic. Dacă nu te duci tu să faci tomografii cu emisii de pozitroni, se va duce altul, şi bolnavii de acolo nu îţi vor simţi câtuşi de puţin lipsa. Pentru tine? Păi, de ce? "Aş avea mai multe satisfacţii profesionale". În ce ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Da. Face mai mari ravagii decât aia cu birou de bloger. Deci, sper că am înţeles bine de la Gavagai. Aşadar, trebuie să deschiz cartea ceamai la îndemână la o anumită pagină şi să scriu aicea a 5-a frază. Johannes Thelonius, "Socoteala prisosului", Editura Ştiinţifică, 1957 , pag. 123, fraza 5, de fapt dau tot paragraful: "Aşadar, pe încrengăturile nesfârşite ale acestui copac al inutilităţii, primele ramuri sunt nobile şi frumoase precum cele mai frumoase dintre lucruri, şi pe drept putem spune că acele ramuri sunt tot ceea ce căutăm. Însă restul e uscătură, şi de unele ramuri atârnă excremente care put şi de care ne ferim, de altele spânzurăm noi, iar pe unele înfloresc boboci şi mai ciudaţi, şi trebuie să învăţăm să căutăm crăcile bune şi să ne ferim de restul. Şi nu e adevărat că toate sunt la fel, ci numai nouă ni se par aşa, căci însăşi orbirea noastră face ca lucrurile folositoare să fie diferite de cele nefolositoare, căci de am vedea, am avea totul, şi nimic nu ne-ar mai fi folositor, şi atunci copacul ar fi peste tot. Şi iată cum, pentru că suntem orbi, lumea e frumoasă, şi nu pentru că nu-i vedem noi urâţenia, ci ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Am citit un foarte frumos post al Laurei despre ce făcea dumneaei de revoluţie. I-am scris şi io un comentariu, dar crez că o să-l scriu şi aici, că îmi plăcu leapşa. Io am fost mult mai inconstient, cu ai mei cu tot. Stateam chiar in peaţa Romana, la 2 paşi de marea furtună. Pe 21 eram afară pe maidan cu băeţii (aveam 10 ani, soră-mea 5), număram elicopterele şi trăgeam cu pietre în ele (nu le nemeream, bineînţeles). După amiază, taică-meu a venit acasă, îngrozit şi surescitat. Îl mobilizaseră cu forţa să meargă la Marea Adunare din piaţa palatului, aia, ultima, unde Ceauşescu a fost huiduit şi striga: Alo, alo. Acolo s-a stârnit o mare călcare în picioare din care taică-meu de abia a scăpat, şi ne-a povestit cum a văzut oameni striviţi de mulţime. Însă Mahalaua noastră, chiar dacă era la o zvărlitură de băţ, părea aşa de departe de lumea dezlănţuită, cu casele ei pitice, încât, culmea, ne-au lăsat să ne jucăm pe-afară în continuare. Pe stradă, vecinii ieşeau afară şi discutau situaţiunea. Nimeni nu părea că se teme de ceva. Târziu, noaptea, o stranie invazie a umplut străduţele ascunse: grupuri mari de oameni răcnind: "Veniţi cu ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Un personaj extraordinar, pe care l-am cunoscut în rezidenţiat, profesorul Aurel Romila, şi-a făcut blog! Iniţial, mă gândisem să-i fac o introducere apologetică, dar ar fi chiar îngâmfare din partea mea să cred că prof. Romila are nevoie de aşa ceva din partea mea. O să spun doar, pentru cititorii mei non-psihiatri, că profesorul Aurel Romila este unul dintre marii psihiatri, filozofi, antropologi şi oameni pe care îi mai are ţara asta. Le-a cunoscut pe toate, persecuţii comuniste şi postcomuniste. Nu are o imagine publică aşa de proeminentă precum intelectualii la modă în ultima decadă, dar se ridică cu mult deasupra lor. Spre deosebire de ei, imensa cultură nu e dublată de o imensă vanitate, ba chiar a folosit la ceva şi va lăsa o urmă în posteritate. Eu unul, dorm cu tratatul dumnealui la capul patului. Tot dumnealui mi-a deschis ochii către Henri Ey, şi este singurul care m-a făcut să văd puţină lumină în psihiatrie, într-o vreme în care prea multele ei mistere îmi produceau o intensă angoasă. Mă grăbesc să îl adaug la blogroll.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

După părerea multor medici, medicina este o artă. De fapt, după părerea tuturor medicilor. Sub-părerile sunt mai variate. Mulţi vor susţine supremaţia specialităţii pe care o practică: eu o să zic că doar psihiatria mai e demnă se numească "artă", amicul meu, urolog, va vrea să expună la Muzeul Naţional de Artă numai testiculul cusut de el. Alţii, conservatori, deplâng faptul că multe specialităţi nu mai sunt artistice. De exemplu, pe vremuri, cardiologii ascultau glasul ascuns al inimii şi alcătuiau horoscopul pe baza călătoriilor sângelui prin valve disfuncţionale şi ventriculi insuficienţi. Acuma, desfundă ţevi şi implantează dispozitive, ca nişte vulgari tehnicieni, pfff. Alţii, vor zice că veleităţile de artist ale doctorilor (scriu poeme, ascultă Bach, beau ceaiuri prin saloane, etc.) se explică doar prin înrudirea muzelor cu Esculap şi a lui fiică (inventatoarea hârtiei igienice). Şi cum altfel să explici că mulţi medici au temperament, adică acel comportament nesimţit de "sunteţi toţi nişte gunoaie şi doar io sunt valoros", care le e scuzat doar artiştilor? (Suficient să amintesc de Picasso, sau de Guţă.) Mulţi doctori vor respinge revoltaţi statutul de "meserie" al medicinii. Ce, medicina e tâmplărie? Sau inginerie? Desigur, există o breaslă (ce cuvânt magnific, breaslă, sugerează geniul şi modestia ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Gata, m-am întors din gardă şi sunt bucuros că am supravieţuit, în aceste vremuri în care membrii înalt prea nobilei caste medicale, cu halatele de molton fâlfâind îndărătu-le precum aripe de îngeri, sunt ameninţaţi de linşaj. Cum spunea un prieten, "orice psihiatru îşi are psihiatrul", ceea ce mult mi-a mai plăcut, căci mi-am imaginat un şir infinit de psihiatri, născut de un prim motor psihiatric intangibil şi incognoscibil, toţi trăgându-ne unii pe alţii de bărbi. În postul de data trecută pe care nu am reuşit să-l postez, vroiam să vă spui două povestiri orientale, dar acuma parcă un mai au haz. În prima din ele, povesteam cum, mergând seara târziu către casă pe strada Franceză, am văzut cu istoria e foarte ironică: în Curtea Veche scufundată în penlumina reverberelor, chiar în jurul statuii lui Vlad Ţepeş, am observat mai multe bănci noi, puse de primărie. Băncile erau albe, şi pe fiecare scria mare, cu roşu - ce credeţi? - SULTAN. Iar în a doua, povesteam despre o prinţesă armeană creştină monofizită, pe nume Şirin, care făcea parte dintr-un triunghi amoros complicat, cu un tăietor de piatră pe nume Farhad şi un şah foarte foarte rău pe nume Chosroes al II-lea. Şahul era ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Am incercat azi de doua ori sa scriu un post, si n-a mers. De ce naiba? Era un post cu povestiri orientale. Vreun filtru de spam ciudat? Când să public, mă întreba "Are you sure you want to edit this post: " "? ".  Şi fie că dădeam No sau Yes, acelaşi lucru se întâmpla: postul meu dispărea cu totul. L-am rescris: degeaba. În schimb, ăsta merge. Dar, atenţie, nu poci să-l mai şterg! Nu mă lasă. Merde. Mă scuzaţi, ignoraţi acest post. Mamă, şi ce post frumos scrisesem... Mâine-s de gardă, aşa că poate în weekend să mai încerc să-l scriu.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!